„Domn’ doctor, salvaţi-mă! Din cauză de toxicaţie alimentară, mă urzică pielea şi mă ia cu leşin. Am 80 de ani, sunt o ţărancă amărâtă la care i s-a micşorat stomacu’ de atâta nemâncare. Crez că, dacă mă pune cineva pe cântar, nu atârn mai mult ca o capră pricăjită. Copiii n-are nici ei să mă ajute. Pensia e mică şi vremurile grele. Lupt în mămăligă coaptă pe plită şi în pâine muiată în ceai.
Acu’ două zile, când fu sâmbăta morţilor, i-am făcut de şapte ani lu’ moşu’. Faţă de câtă bătaie am luat eu de la el nu merita, că al dracu’ suflet a mai avut!
Am făcut parastasu’ în curtea bisericii. Ne-am trezit cu vreo 70 de consăteni la care le sticlea ochii de foame. Plus trei popi şi doi cântăreţi. Domn’e, te costă o groază de bani. Nici nu aveam atâţia. Norocul este că ne trece o patroană pe caiet şi poţi să-i dai înapoi cu ţârâita. Are asta bănet ca la turci. Umblă într-o maşină cât tancu’, nu e frumoasă, dar are lipici. Nu ştiu ce le spune la bărbaţi, dar îi joacă pe sârmă.
Ce era să fac? După atâta maţe goale, am mâncat şi eu cot la cot cu lumea. Şi am dat în prea plin, iar pielea a luat-o razna.
Am avut aşa: ţuică pe care am luat-o cu zece lei kilu’, ciorbă de gâturi, gheare şi spinări de pasăre, varză fără carne, pire cu pipote, suc galben, suc negru, cozonac, pişcot, prăjitură rotundă, apă minerală şi colivă făcută într-o cratiţă mare la care am pus patru kile de arpacaş.
Erau cinci-şase parastase după noi. Lumea se scula de la unii şi se aşeza la masa următoare pentru altă pomenire.
Eu cred că mi se trage de la sucurile alea. Când eram eu tânără, mama dădea la parastasele pe care le făcea un fel de alimonată. Nu mai ştiu din ce era făcută, dar în niciun caz ca astăzi din chimicale…”

Viorel PĂTRAŞCU