Am avut privilegiul, alături de alţi câţiva colegi din presa locală din ţară, de a mă afla pentru câteva zile la Bruxelles, într-o vizită de lucru, cu puţină vreme înainte de sărbătorile pascale. Eram curios, ca şi colegii de breaslă, cum arată capitala Uniunii Europene la doar o lună şi ceva de la atentatele teroriste din 22 martie, care au vizat o staţie de metrou din centru şi aeroportul internaţional al oraşului. În total, victime ale atentatului (revendicat de celebrul Stat Islamic) au căzut 331 de persoane, dintre care 31 ucise, iar restul răniţi mai mult sau mai puţin grav.

Turismul, în suferinţă

Primul indiciu că lucrurile sunt încă departe de a reveni la normal a fost simplul fapt că, la dus, aeronava TAROM n-a mai aterizat la Bruxelles, ca de obicei, ci la Amsterdam. De acolo am fost transferaţi cu microbuze la destinaţie. Am ajuns la Bruxelles într-o zi care, dacă n-aş fi ştiut că e sfârşit de aprilie, aş fi fost tentat să-i zic tipic bacoviană, de toamnă târzie, rece şi gri. Neobişnuit de rece chiar şi din punctul de vedere al băştinaşilor, obişnuiţi cu aerul ceva mai rece venit de deasupra Mării Nordului, situată doar la câteva zeci de kilometri de capitala Belgiei şi a Europei.

Bruxellesul nu e un oraş care să-i fascineze pe turişti, aşa cum o fac Roma, Barcelona, Parisul ori, ca să venim mai aproape, Bruges. În afara instituţiilor europene, ar mai fi doar patru-cinci alte obiective cu potenţial de atragere a turiştilor. Doar berea şi ciocolata locale ce mai atrag oarece vizitatori. Iar acum, la o lună şi jumătate de când atentatorii Statului Islamic au făcut prăpăd pe acolo, e lesne de imaginat că turiştii nu mai dau buzna la Bruxelles. Fapt pe care ni l-a confirmat şi patronul portughez al unui mic restaurant, care ne-a auzit vorbind româneşte şi ne-a confundat cu nişte conaţionali ai săi. Ca să nu mai pomenim de faptul că majoritatea clădirilor din Bruxelles constituie un amestec, gri bacovian şi el, de betoane, oţel inox şi geamuri termopan, deloc debordând de estetică. Aş îndrăzni să afirm că zona centrală a Piteştiului e mult mai frumoasă decât a Bruxellesului.

S-a rupt un fir

E limpede, pentru cine vizitase Bruxellesul înainte, că acolo lucrurile nu mai sunt nici pe departe cum au fost. De când am încheiat socotelile cu stagiul militar, n-am mai văzut atâţia ostaşi laolaltă cum am putut vedea, la tot pasul, în zona centrală a capitalei europene. Patrule formate din doi-trei sau chiar mai mulţi militari pot fi văzute în aproape orice loc public. Inclusiv în complexe comerciale, la intrare sau chiar în interiorul staţiilor de metrou, în gara centrală, pe străzi, în marile magazine etc. Puzderia de soldaţi înarmaţi până în dinţi (pistol mitralieră, pistol, armă albă, plus vreo şapte-opt încărcătoare de căciulă) care „scanează” aproape ostentativ fiecare trecător, nu dau deloc sentimentul de siguranţă la care se aşteaptă, poate, autorităţile belgiene. Dimpotrivă. Ai senzaţia că te plimbi pe străzile unui oraş aflat fie în prag de război, fie în stare de asediu. Nici vorbă de calmul, liniştea şi serenitatea pe care le percepusem anul trecut, în aceleaşi locuri. Sper să mă înşel, dar locuitorii Bruxellesului nu cred că vor mai avea parte, în viitorul apropiat, de siguranţa şi liniştea pe care au avut-o până în fatidica zi de 22 martie 2016. Dacă vor mai avea vreodată.

Aeroportul, un haos

Ultimul contact cu Bruxellesul l-am avut, joia trecută, la plecarea către casă. De această dată, n-a mai fost nevoie de mers cu maşina la Amsterdam. Aeroportul internaţional Zaventem din oraş s-a redeschis, la 12 zile de la atentate, dar nu la întreaga capacitate. Iar în locul terminalului avariat grav de bombele atentatorilor islamişti au fost instalate nişte corturi de campanie. Acolo, operaţiunile premergătoare accesului pe aeroport şi îmbarcării se fac într-o înghesuială de nedescris, într-un mediu viciat de lipsa de aer şi de zăpuşeală.

Cozile sunt imense peste tot, semnalizarea deficitară, aşa că nu e deloc greu să te aşezi la coada greşită. Iar de îndrumat, militarii care înţesează corturile respective şi zona adiacentă nu ştiu să îndrume pe nimeni, deşi oamenii au fost binevoitori, cât au putut. În aceste condiţii, chiar dacă aeronava TAROM a întârziat vreo oră şi ceva, sosirea pe Otopeni am perceput-o ca pe o gură de aer proaspăt. O colegă ziaristă zicea că i s-a luat o piatră de pe inimă, de îndată ce roţile avionului au atins pista de aterizare, acasă.

Ca o concluzie, pot spune că nici nu ne dăm seama cât de fericiţi suntem, pentru simplul fapt că ne putem plimba liniştiţi pe stradă sau că putem sta fără teamă la o cafea la vreuna dintre terasele din centrul Piteştiului. Cu toată bunăstarea lor poleită, europeană, locuitorii din Bruxelles nu-şi mai pot permite luxul de-a ieşi din case fără să aibă frica în sân.

Sorin SIMION

Distribuie pe Facebook

Sorin Simion

See Full Bio