Dacă un ziarist vrea să exprime adevărul, trebuie să caute putere în propriul suflet, nu pe hârtie sau pe tastele calculatorului, să-şi găsească ideile în lacrimile şi suferinţele oamenilor, nu în raţionamente, truisme sau sofisme ieftine. Şi mai trebuie să ştie ce se învaţă în primul an la jurnalism, faptul că sunt trei categorii vulnerabile în societate: bătrânii, tinerii şi deţinuţii, pe care trebuie să le apere. Însă la noi tocmai aceste categorii sunt izvoarele urii sociale, de care se folosesc cei care manipulează, punându-i pe tineri împotriva bătrânilor şi pe cei liberi împotriva deţinuţilor. Şi în loc să apelăm la morala creştină, apelăm la ura socială. Iată de ce la noi se consumă atât de multă energie cu ura socială, încât dacă am consuma-o muncind, România ar fi printre ţările cele mai dezvoltate ale Europei.

Pe de altă parte, nu încerc să văd numai cum timpul meu ridică ura colectivă pe culmi de neimaginat. Exemple istorice de ură generalizată sunt nenumărate. Din cauza ei, Nicolae Bălcescu a fugit din ţară. Caragiale a plecat şi el. Eminescu a fost otrăvit de proza timpului său şi de oameni care aveau alte filozofii şi interese. Poetul a apucat să strige: „Voi sunteţi urmaşii Romei?!” Şi astfel, poetul le-a aruncat contemporanilor săi un cuvânt de înfierare, după ce scrisese poeme pentru ei.

Acum se impune o observaţie. Dacă în trecut ura colectivă îşi avea izvoarele undeva prin periferia oraşelor, astăzi îşi are sursele în alte locuri. Anume, în plin centru. Adică tocmai acolo de unde te aştepţi ca ura să fie combătută. Drept care, actuala ură îşi are izvoarele în instituţiile de forţă ale statului, la Cotroceni, la DNA, la micile partide de opoziţie, la unele ONG-uri, la anumite unităţi economice interesate ca România să nu-şi găsească ritmul. Şi mă refer la multinaţionale. Acestor multinaţionale nu le convine programul pesedist de guvernare şi de aceea şi-au trimis angajaţii mai tineri să protesteze pe străzile oraşelor. Adică acei tineri care nu sunt angajaţi pe salariul minim. De fapt, ei au protestat fără să ştie împotriva unor măsuri pesediste precum: plata impozitului pe profit să se facă, conform directivelor europene, la sursă (în România); eliminarea plafonului de cinci salarii medii pe economie peste care nu se mai plătea impozit pe salarii şi contribuţiile la asigurările sociale de sănătate; legea dării în plată pentru bănci etc. Drept care, s-au constituit „două Românii”, vorba lui Mircea Vulcănescu, una a românului angajat pe salariul minim, a pensionarului amărât şi, în general, a bugetarului, şi „România multinaţionalelor”, deci acea Românie dată pradă tuturor veneticilor şi bandelor de afacerişti, în care nu regăsim măcar umbra palidă a vreunui ideal naţional. Doctrinarii multinaţionalelor sunt de părere că niciun guvern social-democrat nu ar putea vreodată soluţiona o criză socială, pentru că fenomenul social este o realitate, iar ideologia social-democratică este o ficţiune.

Dar ceea ce mi se pare inedit este faptul că în jocul multinaţionalelor a intrat şi Cotroceniul. De fapt, preşedintele Klaus Iohannis este „purtătorul de cuvânt” al lor şi al „românilor mei care se află în stradă”, la fel cum s-a întâmplat cu legea împotriva jafului pădurilor noastre. Acest politician nu vrea să ştie că e şi preşedintele meu, chiar dacă nu mă aflu în stradă. M-am aflat în Piaţa Universităţii în decembrie 1989, când riscai să nu te mai întorci acasă. Şi, alături de Iohannis, sunt oameni interesaţi care continuă să-i învrăjbească pe unii împotriva altora. Şi totul se întâmplă la nivelul categoriilor sociale. Un alt aspect specific al urii actuale este dat de faptul că justiţia a început să se facă de DNA, selectiv, şi să fie trăită în puşcării. Iar cu puşcăria nu se rezolvă aproape nimic. În zilele acestea, tinerii au ieşit în stradă şi au cerut să se ia mâinile de pe DNA. Dar să-mi spună şi mie cineva câţi bani a recuperat acest DNA în ultimii cinci ani de la cei anchetaţi şi condamnaţi? Nu am auzit până acum ca statul să-şi fi recuperat o anumită sumă din banii de la cei de care a fost delapidat. Iată de ce cred că DNA nu face justiţie, ci regizează o piesă de teatru. Iar subiectul piesei este cum să se aducă la putere din nou „guvernul meu”.

Şi ce mai trebuie să ştie un gazetar (sunt prezumţios, dar cu intenţii bune) este că, dacă vârstnicii protestează pentru pâine şi medicamente, tinerii ies în stradă pentru principii. Iar ceea ce vedem zilele acestea prin centrele marilor oraşe este răzvrătirea, insurgenţa cumva populistă a tinerilor împotriva încercărilor guvernanţilor de a modifica unele prevederi din Codul Penal, de a nu respecta nişte principii de etică. Ei nu ţin cont de creşteri salariale sau ale pensiilor, de transportul gratuit etc. Nu ţin cont nici de pâinea părinţilor lor şi de medicamentele bunicilor. Dar din momentul în care ordonanţa în cauză a fost abrogată, avem în stradă tineri protestatari, unii şi manipulaţi. Iată de ce, atunci când se protestează pentru principii, marele pericol este manipularea, fiindcă se au în vedere idei abstracte, nu pâinea sau medicamentele, care sunt realităţi concrete. Deci, atenţie la declaraţii de genul „românii mei”! Şi la alte încercări de a bloca programul pesedist de guvernare, care chiar vrea să mai bage ceva bani şi-n buzunarul românilor.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio