Nu știu dacă ăsta-i adevărul, dar vorba dr. Quinn din serialul cunoscut, trebuie să-l spun așa cum îl văd eu. Ca jurnalist! Și-l văd în negru, fie și doar în urma unei discuții telefonice de opt minute, fiindcă pe inginerul S., director tehnic la o firmă care se ocupă de instalarea centralelor pe gaze, nu-l știu cum arată. Știu doar cum vorbește și, mai ales, cum gândește. Concret: capitalism, bani, profit. Nu mai încape aici nici cuvântul om, nici omenie, simpatie, empatie, umansim. Astea trebuie puse pe făraș, sunt gunoaie ale regimului trecut. Specifice atunci pentru propagandă…

Despre ce-i vorba? Criza energiei m-a lovit și pe mine. Nu-mi mai permit să încălzesc, la redacție, o clădire de două etaje, plus subsol, ca altădată. Consumul e mare, randamentul e mic, iradiez termic o suprafață unde n-am nevoie de încălzire. Drept care apelez la o firmă, cu sediul în Curtea de Argeș – dar cu front de lucru în mai toată țara, fiindcă patronul este pe val, și-a dezvoltat afacerea – cu intenția să redimensionez circuitul agentului termic la cât am nevoie acum. Cum mă cunosc relativ bine cu patronul, îi spun problema mea, la care achiesează fără ezitare.

Sincer să fiu, mă bucur și odată-n plus îmi spun – mie și nepotului meu interesat de problemă – ce importantă este o relație făcută-n orașul copilăriei mele. Numai că, de la vorbă la faptă, este o distanță care se topește total în economia, a capitalismului sălbatic. Vine cineva de la respectiva firmă și măsoară, onest, intenția mea, după care mă trezesc cu un deviz care însuma aproape 50.000 lei. Enorm! Nu-mi vine să cred! Adică eu aici, impins de criza de energie, vreau reduc la aproape un sfert suprafața de încălzit și trebuie să plătesc o jumătate de miliard de lei vechi! Încerc să-i explic directorului tehnic, cum mă pricep eu mai bine, dilema în care sunt. În zadar! Mă lovesc ca de un zid de indiferența omului. El este inginer, el lucrează pe bani, atâta s-a măsurat, atâta face, fiindcă-i vorba și de înlocuirea unei centrale – care trebuie, de acum, pusă pe perete, nu pe postament, pentru care este nececesar un proiect de gaze șamd – și uite așa intru într-un șvung din care nu-mi văd capul…

Sincer să fiu, înțeleg eu – vorba românului – că de câți bani atâta pește, dar eu voiam un pește mai mic, de bani mai puțini. Asta încercam să-i spun interlocutorului care îmi repetă într-una că el lucrează pe bani, iar sfatul, pe care-l așteptam eu, costă și el bani, de aia n-o făcea. Mă rog, n-a spus-o de-a dreptul, dar din nepăsarea, ca să nu spun superioritatea cu care mă trata, asta rezulta.

Și, dacă stau să mă gândesc bine, nu eu, jurnalist, ci el, inginer, este omul de tip nou, al timpului capitalist, sălbatic, generator doar de bani și profit. Așadar, nu eu care pretindeam o oarecare înțelegere și un dram de umanitate, de adaptare la o situație care nu putea fi bătută-n cuie doar așa cum o proiectase el. Devizul lui era prea ingineresc, prea matematic, prea scump, iar eu pretindeam și o anume elasticitate, o oarece adaptare la o situație concretă, care putea fi schimbată, redimensionată. Mai precis, eu voiam de la interlocutorul meu o soluție tehnică, iar el, cu orgoliu, îmi reamintea mereu că firma lui lucrează pe bani. N-am nicio îndoială că așa face, ba chiar cred că o face cu asupra de măsură, dar unde-i capacitatea de a percepe o situație, de a evalua datele din nou și de a găsi o soluție? La urma urmei, de a face o treabă, iar nu de a o refuza efectiv.

Banul, banul și iar banul! Asta-i sabia lui Damocles ce atârnă deasupra noastră, sabie suspendată de o firmă, de o bancă, de prestatorii de servicii, de cei care colectează taxele și impozitele? Doar banul e făcut să ne măsoare viața? Altceva sau altcineva, nu? Păi, în datele astea, vorba unui scriitor balcanic, opriți trenul ăsta că eu vreau să cobor! Nu-mi trebuie o asemenea lume, cum nu mi-a trebuit nici cea care, ieri, făurea omul nou. Care iată cum gândește azi. Mă ia cu frig!

Distribuie pe Facebook

Argeşul

See Full Bio