Nu sunt o fire contemplativă, dar viaţa mă obligă să adopt o astfel de atitudine. Căci m-am aflat mult prea des în imposibilitatea de a schimba ceva ce merge rău. De exemplu, zilele trecute am mers la un oficiu să plătesc asigurarea auto obligatorie. M-a costat peste o mie de lei. După ce am intrat în posesia asigurării, mă gândeam să renunţ la maşină. Apoi am meditat asupra problemelor cu care ne confruntăm cu toţii, atât cele economice, politice, cât şi sanitare, în timp ce maşinile de luptă ucrainene şi ruseşti huruie prin noapte foarte aproape de graniţele ţării. Şi, astfel, alături de scumpirea vieţii pe toate liniile şi de pandemie, ne confruntăm şi cu manifestarea cultului personalităţii unuia ca Putin, cult care este acum în stare embrionară. Drept care, constat că, în zilele acestea, se deschide un nou capitol nu numai în istorie, ci şi în biografia fiecăruia dintre noi; poate, capitolul cel mai greu. 

Trăim astăzi, aşadar, nişte zile când apar pe meleagurile apropiate ţării noastre primele portrete şi statui ale omului care, poate, va deveni un nou personaj negativ al istoriei. Trăim iarăşi cu dinţii încleştaţi, de parcă suntem condamnaţi numai la rafale de furtună ce se abat asupra noastră. Un necaz nu vine niciodată singur şi, iată, alături de pandemia de Covid-19, ne trezim acum cu pretenţiile lui Putin pe cap. Prima rafală a luat de lângă noi peste şaizeci de mii de oameni, cea de-a doua pare că e gata să dezlănţuie urgia forţelor elementare, cauzate de dorinţa unui despot ca istoria să vorbească despre el. Politicianul care nu a schimbat nimic din felul de a fi al autocraţilor sovietici de altădată, poate numai uniforma soldaţilor. 

Sigur, totul poate fi o furtună într-un pahar cu apă, chiar dacă ne confruntăm cu isteria unui stăpân detronat de istorie. Căci Putin pare un politician din alte timpuri. Şi mulţi ne întrebăm cum de s-a ajunsaici. Aşa că, pentru noi, nimic nu pare decisiv şi pământul este deja despărţit de ape, dar în realitate ne plângem că evenimentele se desfăşoară cu prea mare repeziciune, că nu avem timp să medităm, să ne concentrăm, pentru a înţelege ce se petrece. 

Generaţia mea nu prea are răgaz de meditaţie. Spectacolul oferit de Putin, de renunţarea instantanee a oamenilor la gândire, de automatizarea iubirii, a crimelor, a morţii m-au făcut să înţeleg că însăşi noţiunea de om se află în primejdie. Am uitat de aplauzele la comandă timp de aproape o jumătate de secol, de statistica celor incineraţi la Auschwitz, de bomele nucleare, şi mă gândesc chinuitor că, în condiţiile actuale, un război mondial poate echivala cu sfârşitul lumii. Totul ia proporţii colosale: preţurile, injuriile, disperarea, pregătirea de război… Maşinile, avioanele, trenurile, vapoarele circulă pe rutele cunoscute, dar nimeni nu cunoaşte ruta istoriei. 

Iar dacă privim în urmă, nu ştim dacă înţelegem ce s-a petrecut cu adevărat. Dar, totodată, ştiu că multe lucruri în viaţă m-au indignat şi le-am acceptat fiindcă nu am avut posibilitatea de a alege. De la Sartre am înţeles că este greşit să vorbim despre determinism, că totdeauna avem libertatea de a alege. Or, gândindu-mă astăzi la drumul meu în viaţă, îmi dau seama o dată mai mult cât suntem de încătuşaţi în alegerile noastre de vremurile în care trăim, de atmosfera socială şi politică, care amplifică în mod nefiresc acest determinism, schimbând în mod radical proporţiile destinului nostru. Căci sunt anumite perioade istorice când omul îşi poate păstra dragostea şi omenia. Sunt şi alte perioade când omul este sub vremuri,şi nu deasupra lor. Iar noi trăim sub astfel de vremuri, în care un necaz nu vine niciodată singur.   

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio