Politicienii noştri se poartă ca şi cum n-ar fi conştienţi de locul şi menirea lor. În condiţiile în care viaţa devine tot mai scumpă, iar iarna se apropie, ei continuă să se lupte pentru putere. Sau, poate, îşi cunosc rolul, dar se folosesc de analfabetismul funcţional al propriilor susţinători, care nu înţeleg ce fac reprezentanţii lor. Căci ai mei nu sunt. Ei nu înţeleg că alianţa în vederea unei moţiuni de cenzură, de exemplu între AUR şi USR, este contra naturii – deosebirea constă în faptul că unul e partid naţional/ist, iar celălalt – un partid globalist/progresist. Dar în numele puterii nu se mai respectă astfel de nuanţe ideologice, politicianul nostru trece cu o dezinvoltură deconcentrată la tranzacţiile cele mai josnice, la aranjamentele cele mai ipocrite şi la combinaţiile cele mai absurde. Desigur, aceasta a fost morala curentă aplicată de partide de vreo treizeci de ani încoace, respectiv unirea dintre doctrine total diferite în numele luptei politice. 

Iar acum se impune o întrebare: ce politică este de urmat în asemenea împrejurări? Una de colaborare între cei care formează actuala coaliţie guvernamentală, ar zice cei mai optimişti dintre noi. Dar mai este posibilă o astfel de colaborare? Sunt sigur că nu. Şi concluzia aceasta o argumentez astfel: ajunşi la putere, oamenii noştri politici văd că regulile democraţiei mai mult îi încurcă decât să-i ajute, mai ales cele referitoare la obţinerea de beneficii personale. Aşa că, în faţa vieţii reale, în faţa miliardelor de euro, politicienii se trezesc din visuri democratice şi apelează la instinctul lor politic, care este unul de factură mioritică. Iar ei doresc toată averea adversarului, pardon, toată puterea. Astfel că ambiţia unui om politic de a-şi învinge şi distruge adversarul este ceva obişnuit la noi. În sensul că politica noastră a urmărit totdeauna ca puterea să fie cucerită de un singur partid şi să încapă, în cea mai largă măsură, pe mâinile unui singur om. 

Deci, republica noastră nu poate fi parlamentară, nu avem educaţia politică în acest sens, ci una prezidenţială, aşa cum a fost, de fapt, toată istoria noastră modernă. Iar viaţa economică, culturală, psihologică a depins într-o mare măsură de capacitatea şi profesionalismul prezidenţialului. Aşadar, ce e de făcut? Cred că singura soluţie este regăsirea capacitatăţii de a ne suporta unii pe alţii în cadrul democraţiei, de a accepta ideea că acela aflat în opoziţie cu mine poate greşi, că are chiar dreptul de a greşi – că nu numai el, dar şi eu însumi pot greşi – că trebuie să ne demonstrăm tăria morală de a asculta adevărul celuilalt, altul decât al meu. Or, toate acestea ne sunt străine, deci şi democraţia. 

Şi astfel, pe măsură ce trece timpul, politica dâmboviţeană se aseamănă cu o vitrină în care se înşiră zeci de televizoare, fiecare emiţând un alt program, cu alte imagini şi alte personaje, ce pot fi urmărite în acelaşi timp. Uneori, imaginile de pe monitoare se înceţoşează, se suprapun, unele întârziind să dispară, altele lipsite încă de claritate, ca până într-un final să apară „omul providenţial”, surâzător, mulţumit de sine, vorbindu-ne despre o „Românie normală”. De fapt, este vorba despre „România lui”. Acest politician, care nu are nicio însuşire calitativă, poate numai pe cea obţinută prin naştere, când nu e de acord cu ceva, cu vreo întrebare mai directă, saltă capul şi-l priveşte pe interlocutor de sus, superior. 

Acest reflex înnăscut îi demască lipsa de considerare pe care o are despre majoritatea acestui popor. Starea aceasta de lucruri este însă foarte veche, chiar istorică, aş spune. Prea mulţi ne-au privit de sus şi de prea mult timp. Iată de ce e nevoie ca guvernanţii actuali să simtă pământul sub picioare! Este nevoie de această simţire din partea lor, pentru ca poporul nostru să nu aibă soartă ciobanului mioritic. Politicienii aceştia ar trebui să facă repede ceva cu creşterile de preţuri, cu scumpirila lagaze şi energie. La alimente şi medicamente. Căci vine iarna şi o să avem din nou oameni morţi de foame şi frig. Nu confruntări politice sau electorale pentru funcţii în stat sau în propriul partid. Deci, ei ar trebui să facă repede ceva cu percepţia lor despre realitatea noastră. Ar trebui ceva care să le redea simţul realităţii, dacă l-au avut vreodată, sau să şi-l însuşească de acum încolo dacă nu l-au avut. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio