Este plăcut drumul prin satul locuit numai de romi, cotind mereu printre măidane şi case mari sau mici şi pe lângă o biserică dată cu humă galbenă. O biserică smerită, măruntă ca o băbuţă, prididită de oameni vii şi morţi, de seninul dimineţii de primăvară cu ciripit proletar de vrăbii, cu un lanţ de mormite împrejur, năpădite de buruieni, cu băieţi şi fete de şcoală înghesuiţi la ferestre sau în tinda caselor, ascultând slujba preotului musafir în sat, predicând din altarul pierdut în fumul lumânărilor. Îmi place mai ales lumina din ferestrele unor case încă neelectrificate. Lumină venită de la nişte lămpi de gaz, cu sticla afumată şi aplecată într-o parte ca un beţiv cu căciula pe-o ureche.

În satul acesta oamenii te întâmpină cu bunăvoinţă şi cu un surâs mic ce le luminează faţa. Ei sunt în majoritate bătrâni, pentru că tinerii au plecat la Viena să facă bani. Casele lor sunt împodobite cu tablouri din hârtie colorată şi au sobe murdare şi înconjurate de cenuşă. Bărbaţii sunt bărboşi, iar bătrânele au mâinile ca rădăcinile uscate. Aici şi florile cresc în bălegar. Satul respectiv urmează o pedagogie hedonistă, care nu are nicio întrebare, ci numai răspunsuri. Or, dacă îndrăzneşti să pui cine ştie ce întrebare, cel din faţa ta tresare ca dintr-un vis urât. Iar cei din jur feresc capul într-o parte, de parcă ar fi fost loviţi de vreun obiect nevăzut.

Mă aflam, aşadar, într-un loc comun, înconjurat acustic de o pleavă de vorbe, expresii stereotipe şi frivolitate ieftină. Între aceşti oameni mai există şi unii mai tari de înger şi siguri de ştiinţa lor, înfruntându-ţi bărbăteşte întrebarea, dând răspunsul cu fruntea sus şi răspicat. De exemplu, la întrebarea mea despre restricţiile impuse de guvernanţi în pandemia de SARS-CoV-2, ei mi-au răspuns că se tratează cu usturoi. Am găsit însă şi un om cu adevărat învăţat. Un bărbat între două vârste, care-şi petrecea timpul stând sub nu ştiu ce fel de copac, culcat ca într-un sicriu, cu o mână sub cap, iar cu cealaltă ţinea o carte în dreptul ochilor, citind din ea şi ascultând cum îşi dădea sufletul pădurea din apropiere. Cartea era „Principele”, scrisă de Machiavelli, cel care a spus că scopul scuză mijloacele şi ale cărui oase odihnesc de veacuri la Santa Croce în Florenţa. Avea fruntea mică, urechile mari şi transparente, depărtate mult de cap, sprâncene bogate, arcuite mult peste ochi. Evita privirile făţişe, încât te făcea să te îndoieşti de ce spunea. Gura mare, buze cărnoase de un roşu izbitor pe chipul împodobit de o barbă bogată. Părul îi era castaniu, îl purta lins pe scăfârlia ţuguiată. Umbla adus de spate, cu capul tras între umeri, ţinând ţigara între degetele de la mâna stângă, pentru că în dreapta avea cartea pe care tocmai o citea. În ciuda acelei cărţi, părea mai mult sălbăticit, decât cultivat, cu dantura stricată, însă cu glasul armonios, cu uşoare rezonanţe baritonale în izbucniri de râs rătăcit ori declamaţii subtile.

Am aflat despre noua mea cunoştinţă că în tinereţe a fost subjugat de propriul pântec şi era foarte risipitor cu mica avere moştenită de la părinţi. Omul a devenit însă înţelept. Trăia dintr-un biet ajutor dat de primăria satului, iar casa lui avea numai două odăi strâmte. Când vorbea de situaţia în care a ajuns, izbucnea într-un hohot de râs, aşa cum făcea când era în toane bune. Asta nu pentru că fusese la oraş în vremea când încă nu ştia de griji şi când iubise încăperile largi şi pline de căldură femeiască. Acum însă stătea şi citea din cartea de la care spera să înveţe să se îmbogăţească din nou, dar era redus fatal la o speranţă rătăcită şi pierdută, bolnav, fără ajutor, fără nădejde şi fără dinţi în gură.

Probabil că inima lui suporta tot felul de junghiuri, dacă era să se gândească la risipa de odinioară, din care s-au îmbuibat mulţi confraţi ai săi. Omul mi-a spus că nu-i place să fie păcălit nici în glumă. M-a invitat în încăperea lui de zi unde erau mai multe cărţi pe pervazul ferestrei. M-a privit mândru. Stăteam nedumerit, neştiind dacă aveam în faţă un om învăţat sau un escroc. De afară venea miros de sarmale. Un căţel murdar stătea în cuşca lui cu coada încolăcită sub el. Când m-a observat, s-a ridicat, şi-a înălţat botul, şi-a îndreptat coada şi urechile şi mă adulmeca, dar fără să latre.

 Numai lauda îl mângâia şi-l înveselea pe bărbat. Un demon nu-i dădea răgaz să recunoască că a greşit că nu şi-a făcut o familie, să trăiască în liniştea unui cămin. Astăzi bietul om nu are pe nimeni să-i şteargă o lacrimă. Doar un copil din sat îl mai ajuta cu treburi în gospodăria lui fără curte şi cu uşa casei care dă direct în drum. Copilul e un jerpelit înfometat, mititel şi zbârcit ca o coajă de nucă, cu gura surpată, tuns pe pielea capului, dar cu ochi vioi, aflaţi tot timpul în căutare de ceva de care numai el ştie. Şi puradelul urmează o şcoală în care se predă pedagogia hedonistă. Micuţul îl copia în tot ce făcea pe noul meu prieten, punând uneori şi el mâna pe o carte luată de la biblioteca şcolii din sat. Mi s-a făcut milă de micul ştrengar şi i-am întins câţiva bănuţi. Părea un urmaş din neamul muezinilor, nu al satului în care mă găseam eu atunci.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio