Prietenul meu îmi zicea cu câteva zile în urmă, cu un nobil accent de sinceritate în suflet şi de revoltă în glas, că de mi s-ar întâmpla ceva rău, el ar fi primul care ar ridica vocea pentru mine, că nu am fost tratat cum se cuvine de către medici şi asistente. Iar eu, îmbărbătat, am mai ciocnit încă o dată paharul şi cu un fel de modestie de martir l-am încredinţat că voi avea grijă să nu mă infectez cu virusul nenorocit şi că nu voi boci precum o făcea odată Ovidiu Naso pe ţărmurile negre ale Pontului Euxin. Şi – de ce să nu recunosc? – îmi este frică de vreo eventuală infectare cu acest SARS-CoV-2 ce s-a abătut asupra noastră! Oamenii mor zilnic cu sutele! Dar, încetul cu încetul, am învăţat să-mi formez noi obişnuinţe exterioare, precum purtarea măştii sanitare şi păstrarea distanţei faţă de ceilalţi oameni oriunde m-aş afla la un moment dat. Însă – ca să vezi! – nu am murit eu, ci prietenul meu! Un bărbat aflat în toamna vieţii. Un muntean spătos şi sănătos, cu un zâmbet luminos în colţul gurii lui cărnoase. Un bărbat frumos, dar cu o privire severă de jandarm. Stăpân pe el şi pe meseria lui de dascăl universitar, umblând cu transcedentalul kantian în cap şi cu ontologicul hegelian sub braţ. Prietenul meu nu era un tezaur de lumină în pustiul sterp al întrebărilor care ne frământau, dar era un om cu demnitate şi de toată isprava.

Prin urmare, ce trebuie să fac acum pentru el? Nu pot decât să aflu condiţiile în care a decedat. Şi a murit – cred eu – cu zile. După ce a fost dus la un spital de specialitate şi internat la ATI, a fost culcat şi intubat mecanic. Or, eu ştiu că un om care respiră greu nu trebuie pus pe spate, pentru că, aflat în această poziţie, bolnavul mai mult se sufocă decât i se reface respiraţia. Apoi, după deces, a fost băgat într-un sac de plastic şi aruncat într-o groapă din cimitirul localităţii sale natale. Totul s-a întâmplat în miez de noapte, profitându-se de faptul că omul nu mai avea nicio rudă pe acest pământ. Aceasta-i situaţia tuturor decedaţilor din cauza virusului nenorocit! Şi acesta este ministrul căruia i-am încredinţat sănătatea noastră! Acesta-i politicianul care murdăreşte breasla medicilor! I-aţi ascultat cuvântul umflat fără şir la televizor? I-aţi urmărit rostirea care se întinde ca o pastă peste sufletele noastre? Şi sunt mulţi ca el! Oameni care nu mai cred în suflet.

O doamnă primar, una venită de prin Franţa, dar cocoţată în vârful unei primării bucureştene, ne spune senin că occidentalii nu mai cred în „chestia asta care se numeşte suflet” (Clotilde Armand). Or, un om fără suflet este şi fără demnitate. Probabil că această femeie a coborât din politica europeană şi a pus mâna pe o ditamai primărie românească sau a venit din Scrisoarea a II-a a lui Mihai Eminescu, în care un vers se referă la „către vreo trandafirie şi sălbatecă Clotildă…”. Ce efect mântuitor vor fi avut ideile politice ale acestei femei ajunsă primar prin jocuri de culise, străină de spiritul românesc – spirit care, în numele sfântului adevăr, a fost numit de un filosof german ochiul lui Dumnezeu pe pământ – dacă nu unul egal cu zero? Or, biata de ea, nu ştie că un conaţional al său, cel care şi-a pierdut fiica în Sena, anume Victor Hugo, a spus că nimic nu trebuie să-l înjosească pe om, pentru că el are ceea ce este mai sfânt şi mai nobil pe lume: are suflet. Aşa cum este şi poporul, a cărui demnitate îi este dată tot de suflet, după cum susţine un mare român, respectiv Constantin Rădulescu-Motru în cartea sa intitulată „Puterea sufletească”.

Aşadar, suntem obligaţi să ne obişnuim cu adaptările la aceste împrejurări luciferice şi precare! Şi această obişnuinţă mi-a afectat de multe ori libertatea lăuntrică. E adevărat, am avut de multe ori în trecut ocazia să mă descurc cu masa zilnică, cu adăpostul şi cu realităţile sociale de atunci. De fiecare dată însă am izbutit să mă adaptez în chip optim, în sensul salvării fiinţei mele interioare – deci fără umilinţă. Or, astăzi, când pacienţii sunt scoşi noaptea din spitale pentru a le face loc altora, operaţi şi cu branula în mână, aşa cum s-a întâmplat recent la Spitalul Foişor din Bucureşti, îmi este foarte greu să mă mai adaptez la aceste realităţi. Simt că-mi pierd demnitatea. Drept care, încă de la evenimentele de acum trei decenii, noi nu am făcut altceva decât să ne recâştigăm demnitatea. Fenomenul acesta de accedere la demnitate a unor oamenii dispreţuiţi în trecut este pus acum în discuţie de o altă formă totalitară, reprezentată însă de nişte parveniţi care au pus mâna pe ţară. Un filosof german zicea, cu privire la demnitate, că în această mare republică a scopurilor ce se cheamă viaţa trebuie să tratăm persoana omenească în noi înşine şi în alţii nu ca un mijloc, ci ca pe un scop.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio