Au trecut mai bine de treizeci de ani de la evenimentele ce au determinat prăbuşirea regimului comunist. Şi continuăm să ne bucurăm de libertatea obţinută în iarna anului 1989. Dar, reflectând obiectiv, ne dăm seama că, de fapt, anii scurşi de la acele evenimente au însemnat şi începutul regresului nostru naţional, analog unui individ speriat şi neajutorat (mă refer la lipsa noastră de prevedere în faţa unor catastrofe precum pandemia de Covid-19). Scriu, aşadar, despre nişte ani care şi-au cheltuit aproape toate resursele dătătoare de speranţă. Dar mi se pare şi mai grav că noi încă nu am depăşit stadiul problemelor de conştiinţă. Continuăm şi astăzi cu aceeaşi stare de fapt, de a alege între două premise contrare care se prezintă într-o unică soluţie. Dacă vom alege să fim de partea lui Şoşoacă, deci să refuzăm să purtăm masca de protecţie şi să nu ne vaccinăm, vom greşi. Iar dacă vom alege să respectăm măsurile de protecţie împotriva noului virus, iarăşi vom greşi. Prima premisă se referă la consecinţele economice, cea de-a doua are în vedere sănătatea noastră. Suntem puşi astfel să alegem între economie şi sănătate.

Prin urmare, acesta a fost destinul istoric al poporului român. Un destin atât de controversat. Mă gândesc la „vremea lui Caragea” sau la „vremea Ducăi-Vodă”. Astăzi trăim în „vremea Dianei Şoşoacă”, vremea când ea cheamă lumea să protesteze împotriva măsurilor de protecţie sanitară. Iar de celaltă parte, statul face ce crede el de cuviinţă. Drept care, poporul nostru a fost obligat de istorie să aleagă decizia optimă între două premise deopotrivă absurde sau măcar primejdioase: dacă te aliezi cu hunii sau cu slavii, cu tătarii sau cu turcii, cu fanarioţii sau cu ruşii, te vei căi; dacă, ajuns la capătul răbdării îţi vei părăsi locul de baştină, la fel, te vei căi. Dar, ca şi ciobănaşul mioritic, obligat să ia o decizie de fiecare dată, poporul nostru a ieşit din impasul contrariilor uneori fericit, alteori tragic.

În „Mioriţa”, de exemplu, ciobănaşul are următoarele alternative: dacă va lupta cu fraţii săi, va fi chinuit moral toată viaţa, dacă nu va lupta, va fi omorât. De aceea îi este greu să aleagă. Aşadar, aici e o problemă existenţială a însăşi condiţiei umane reieşită din „Mioriţa”. Această situaţie mioritică a deciziei între două premise contrare, egal de enigmatice, se face însuşi ecou al vieţii noastre istorice. Istoria românilor a devenit, în ultimă analiză, călătoria colectivă între repetate răspântii. Continuăm, aşadar, aceeaşi ignorare a legilor specifice unei societăţi normale, aceeaşi ignorare a formelor specifice unei civilizaţii sănătoase, aceeaşi pervertire a unor forme străine de fondul autohton, ale cărei rădăcini ar trebui urmărite departe în trecut, prin tot secolul al XIX-lea, spre izvoarele revoluţiei paşoptiste şi spre liberalismul nostru de import, care a sufocat cele mai elementare orientări naţionale.

Prin urmare, nu numai că evenimentele din ‘89 şi cele de la începutul anilor ‘90 ai secolului trecut au aprins în popor forţe nobile, care până atunci s-au fixat într-o stare latentă, dar aceste evenimente au adus la suprafaţă şi multă murdărie aflată pe fundul adânc al istoriei noastre (fac trimitere la mineriadele ce ne-au invadat pronaosul şi naosul intimităţilor sufleteşti). Nu suntem naivi să credem că minerii erau nişte oameni cu fruntea îngustă, care, cu o rangă în mână, stăteau de pândă la cotitură, aşteptând să apară un student pentru a-i face zob ţeasta. Însă poate nu aceste fapte ale unor inconştienţi mă oripilează, ci faptul că în fruntea lor s-au aflat forţele oculte care mai făceau parte din noul stat democratic.

Şi mă refer la acele forţe care se temeau că le scapă puterea printre degete. Drept care, ţara noastră a primit serioase lovituri în grumaz şi, sincer vorbind, acestea nu au fost o glumă. Partidele nu au dus o politică bazată pe o ideologie sau alta, ci pe luptă politică dâmboviţeană, în care, de multe ori, nu au mai fost respectate principiile democraţiei. Acum, după mai bine de treizeci de ani de la căderea regimului comunist, societatea noastră se află într-o nouă stare de luptă, nu numai împotriva virusului, ci şi a fratelui împotriva fratelui. Situaţia în care ne aflăm, aşadar, are drept cauză criza morală a întregii societăţi. Aşa cum face azi senatoarea Diana Şoşoacă, însoţită fiind de mai multe vestale protestatare, aşa a făcut cândva Miron Cozma. Am auzit pe cineva că felul de a fi al lui Şoşoacă seamănă cu cel al lui Vadim Tudor. Da, seamănă, numai că Vadim avea şi cultură, nu doar gura mare!

Iar cine ar trebui să reprezinte instrumentul de compresiune sau de rectificare a instinctelor de manifestare ale unor grupuri umane procedează tocmai invers. Sursa declaraţiilor aiuritoare se află chiar la nivelul cel mai înalt al puterii. Premierul Câţu a declarat recent că acţiunile celor care fac campanie împotriva măştii şi a vaccinării sunt similare cu cele ale unor terorişti. Aceştia înceracă să submineze autoritatea statului. O astfel de declaraţie am auzit-o şi în urmă cu treizeci de ani, când Ion Iliescu, preşedintele de de atunci al României, spunea că protestatarii din Piaţa Universităţii sunt nişte golani, care subminează autoritatea statului. Deci, nimic nou sub soare!

Distribuie pe Facebook