Da, acum, de 8 Martie, sunt în măsură să spun și eu ca Byron: nu se poate trăi nici cu ele, dar nici fără ele. Există o strânsă legătură între căsnicie și starea de bine. N-ați simțit-o? O cercetare sociologică vine să spună că oamenii căsătoriți sunt mai fericiți decât cei necăsătoriți. Familia ar trebui să rămână cheia de boltă a societății.

Ce-ar trebui să facem pentru asta? Să-i respectăm femeii statutul de partener de viață sau, mai simplu, s-o respectăm. Că este iubită, soție, mamă, agent de afaceri, demnitar ori artist. Ea, să recunoaștem, trage la ocnă de trei ori mai mult ca un bărbat. Își face datoria de soție, naște copii, are grijă de familie. Pe deasupra, iată, mai are de făcut față și serviciului. Cu toate astea, imaginea ei a fost desfigurată de disprețul masculin. Superior afișat și, scuzați, idiot totodată.

Am ales, din lecturile mele, doar trei exemple dintre nenumăratele ipostaze eroice trăite de egalele noastre. Care nu mereu sunt egale cu noi. Nici vorbă! După ce am citit volumul „Copiii de pe Volga”, am căutat, incitat de substanța conținutului și originalitatrea stilului, prima sa carte „Zuleiha, deschide ochii”. Scriitoarea, o tânără tătăroaică, Guzel Iahnina. Romanciera spune, cinematografic și dramatic, povestea unei țărănci din vremea deschiaburirii. Un „memorial al durerii”!

Cartea începe cu relatarea unei zile frisonante din viața femeii. Care se scoală, din viul nopții, cu grija să facă o treabă, dar să nu-și trezească bărbatul. Pășește desculță prin ger, temătoare să n-o audă nici zgripțuroaica de soacră-sa, și urcă-n pod, cu inima cât un purice, ca să facă rost de două bucăți de marmeladă cu mere. Pe care să le ducă, pe furiș, abia când se întunecă din nou, duhului păzitor de cimitir, unde sunt înmormântate cele patru fete ale sale. Mâinile și picioarele-i sunt de plumb, parcă are câlți în cap…

Nu-și dorește altceva decât liniște și să doarmă. Dar întoarsă în casă, o așteaptă bărbatul ca s-o pună să curețe curtea de zăpadă, să-i dea de mâncare. Pentru că apoi vor merge, prin viscol, în pădurea neagră, după lemne. Unde Zuleiha, deși moartă de somn, trebuie să deschidă bine ochii, ca să nu rămână în urma saniei. Că s-ar rătăci printre uriașele troiene de zăpadă. Dar, „gândește” ea, noroc că bărbatul ei este bun și se întoarce s-o recupereze din desișul codrului întunecat. Care bărbat, odată ajunși acasă, o pune tot pe ea să curețe din nou curtea, să descarce lemnele și apoi să facă focul la baia cu abur. Unde, frântă de oboseală, mai trebuie să-i facă și masaj soacrei. Care soacră, după ce o pune să dea tare, tot mai tare cu mănunchiul de nuiele, o pârăște bărbatului că ar fi bătut-o. Și, deci, trebuie pedepsită, că nu-i decât o „curcă plouată”.

Fulgurant și pasager, consemnez, impresionat, o altă ipostază a femeii. De data asta, englezoaică, dar nu țărancă, ci nepoată de duce și de țar, Regina Maria. Mărturisește, în memoriile sale: „Pe drept cuvânt, m-am născut ca lider, ca stăpân, dar pentru că m-am născut femeie nu pot sta decât în spatele lucrurilor, cu toate că simt atâta forță în mine”. Și chiar nu stă, de dragul țării adoptive, România, cum scrie Nicolae Iorga („Regina Maria”, retipărită după ediția din 1932).

„Abia restabilită, ea pornea spre Franța, spre Parisul unde se hotăra soarta lumii, unde hotarele noastre erau în discuție (după Primul Război Mondial – n.n.)… Regina a câștigat o lume a cărei rezervă capitulează așa de greu și înaintea situațiilor, și înaintea talentului. Cu orice prilej ea a ținut să afirme că România, fără a pretinde, nu cerșește. Ea reclamă numai ce i se cuvine, „Nu suntem, spunea ea, ruda cea săracă”.

Nu suntem, dar de atâtea ori am fost livrați, fără inimă și fără conștiință, unor imperii hulpave din jurul nostru. Unul ne-a deportat în Siberia, cum ultragiată, de o istorie bestială, povestește în „Amintirile” sale Anița Nandriș. Cu trei copii, fugea din fața invaziei sovietice, în urma cedării Bucovinei prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Despărțită de soț, într-un „tren al morții” („ne da masa la 24 de ciasuri”) – unde, trei săptămâni, suprema grijă era să-și „ajute copiii să răsufle” – înfrunta necunoscutul. Se chinuia, și ea, și copiii, să nu moară de foame în pustietate. Se hrănea cu fructele tundrei, „cu toporul subsuoară mergeam la lucru la pădure”, după lemne. Terorizată de frig, împletea flanele din funii… A trăit „atâta groază, frică și suferință”! O femeie chinuită care „să facă 80 chilometri prin troiene de-a întregul, fără niciun drum, prin păduri, prin pustiuri…” De neimaginat!

Îmi reprim dorința de a mai cita. De data asta din „Castelul, biblioteca, pușcăria” (Ed. Humanitas), unde Dan C. Mihăilescu surprinde „trei vămi ale feminității exemplare”, plecându-și fruntea. Cum simt datoria s-o fac și eu, în fața Reginei Maria, a Mariei Cantacuzino-Enescu, Zoe Cămărășescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia Pillat, Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Anița Nandriș. Aș adăuga, Pia Alimăneșteanu („Însemnări din timpul ocupației germane – 1916-1918”). Feminitate „ultragiată, călcată în copitele unei istorii bestiale”! Retrăind și astfel de vulnerabilități, mă întreb dacă n-ar trebui să recunoaștem ferm valoarea ei umană, profesională, intelectuală, morală, socială, familială. Fiindcă emanciparea este departe de a se fi încheiat.

Aș finaliza aceste rânduri ‒ simţiri de memorii și gând, consacrate, cu simpatie, egalelor și neegalelor noastre, de ziua lor (discriminare pozitivă!) ‒ cu rugămintea, cu imperativul de a le purta respect. Nu doar de ziua lor. Ca să reverse asupra noastră inteligența lor, calitățile lor de netăgăduit. Iată, avem acum o prefectoriță ‒ sau cum să-i spun? ‒ extrasă dintr-un partid care se pretinde tânăr și progresist. Nu-i va fi deloc ușor! Pe lângă tinerețe, are de înfruntat atâtea prejudecăți, atâtea orgolii, în șubreda noastră democrație. Dar și oamenii ajunși de referință au fost la început niște iluștri necunoscuți, nu? Îi dorim mult succes și, mai ales, stimă de sine! Se impune, cred, dacă nu greșesc eu, să reconstituim imaginea de sine a femeii, de multe ori exclusă din spațiul public. Pe nedrept!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio