Dacă asta e democraţie – şi alta nu-i – atunci într-adevăr totul e pierdut definitiv. Nu mai e nicio speranţă, nicio aşteptare. Liberalii au format guvernul fără să câştige alegerile. Au constituit o alianţă cu nişte partide perdante şi au pus mâna pe putere. Pesediştii nu fac altceva decât să ridice dezolant din umeri, gesturi urmate de aceleaşi stupide consolări mai mult sau mai puţin confidenţiale, dar cu un caracter anecdotic. La începutul acestei săptămâni a fost introdusă, totuşi, o moţiune simplă împotriva ministrului Sănătăţii, Vlad Voiculescu, după incendiul de la Spitalul „Matei Balş”. Or, ascultâdu-i pe parlamentari, mi-am dat seama că aceşti politicieni uită că vorbesc despre oameni care au murit arşi de vii. Uită că ei au avut o viaţă care putea fi salvată. Şi mai deprimant este că votarea moţiunii a pornit de la un vulgar calcul politic. Cele petrecute în ultimul timp demonstrează că politica nu este altceva decât o stare de luptă. Această politică nu poate exista decât prin exercitarea puterii. Opoziţia este… joc de glezne. Puterea se confiscă şi se confundă cu partidul care a cucerit-o. Mai departe nu sunt decât vorbe, de vreme ce orice posibilitate de reacţie este anulată.

Prin urmare, la ce să ne aşteptăm de la guvern? Unii sunt de părere că noul prim-ministru nu e capabil să poarte negocieri serioase cu oficialii europeni, alţii că acest politician pare a fi deşurubat în ceea ce priveşte persoana lui. Or, eu cred că Florin Câţu se va descurca foarte bine în această înaltă funcţie, pentru că, oricum, hotărârile importante vor fi luate la Bruxelles, nu la Palatul Victoria. Deci, el e prim-ministru numai cu numele, menirea lui adevărată fiind cea de administrator. Îmi argumentez această idee şi prin faptul că suntem ţara cu cele mai multe ONG-uri pe cap de locuitor. Acestea sunt nişte societăţi anonime de provenienţă externă care excrochează banul public şi-l duc peste hotare. Sunt primejdii astfel de societăţi anonime de drept privat, dar cu bani de la stat, dat fiind modul lor de organizare şi de funcţionare. Ştim că singura lor menire este plasamentul capitalului de către fondatorii lor în conturi străine.

Ştim, deopotrivă, cum acest capital se evaporă anual, uneori chiar fără să fi fost supus întrebuinţării destinate. Statul nu-şi face pe deplin datoria şi consecinţele acestei nepăsări sunt cunoscute: s-au produs prăbuşiri bancare – vezi Bancorex – care au ruinat numeroşi deponenţi şi actionari. Nu mai vorbim despre societăţile de… întrajutorare, cum a fost cea de la Cluj-Napoca sau cea de la Piteşti, acum un sfert de veac, ori societatea oamenilor de afaceri a lui Viorel Cataramă, cel care astăzi se prezintă ca mare liberal. Toate acestea au zdruncinat profund finanţele româneşti şi au generat sacrificii dureroase. Vinovaţii nu au fost chemaţi niciodată să răspundă pentru faptele lor. Totodată, finanţele publice, în loc să fie controlate şi canalizate la vreme spre investiţii profitabile pentru ţară, au fost lăsate, printr-o greşită înţelegere a ideei de libertate, să fie plasate acolo unde nu trebuia, în voia interesului individual sau de partid.

Vorbim despre nişte microbi într-un organism viu. Or, medicul ştie să distrugă aceşti microbi înainte ca ei să intre în acţiune, dar se recunoaşte neputincios în ceea ce priveşte evoluţia bolii. De aceea medicul atacă microbii înainte de a se instala boala. Tot aşa ar trebui să procedeze şi politicianul, fără să aştepte escaladarea unor fenomene precum inflaţia. Mai ales că politicianul ştie – sau ar trebui să ştie – că singurul element stabil al societăţii este omul cu conştiinţa sa, cu pasiunile sale, cu iluziile şi dezamăgirile sale, luptând pentru a-şi apăra interesele, pentru a se orienta şi a găsi posibilităţi de trai. Iată de ce politicianul este obligat, din momentul în care a optat pentru politică, să creeze şi să menţină echilibrul finanţelor ţării.

Sigur, nu ne putem imagina o politică financiară ideală. Şi nici o politică fiscală ideală. Iar dacă acest ideal nu se poate înfăptui, atunci, cel puţin, se poate totuşi realiza echilibrul dintre veniturile oamenilor şi taxele şi impozitele stabilite de „finanţistul ţării”. Or, acesta a fost până mai ieri Florin Vasile Câţu. Acum el este prim-ministru. De la acest politician eu nu mă aştept la lucruri bune. Cât a fost ministru la Finanţe, el avea liste cu firmele de care nimeni nu trebuia să se atingă – o veche meteahnă a politicii dâmboviţene. Şi astfel, finanţele noastre riscă să fie înăbuşite de propriii guvernanţi, ale căror interese sunt legate de o politică fiscală întemeiată pe „acumulare primitivă de capital” şi pe zădărnicia organizării ei raţionale.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio