Când mă gândesc la pandemia de Covid-19, îmi vine în minte ideea că lumea întreagă trece printr-o perioadă asemănătoare cu potopului biblic. Şi, uneori, îmi spun că noul virus are şi o parte pozitivă, în sensul că i-a făcut pe oameni mai solidari şi mai conştienţi de destinul lor comun. Mă gândesc că a trecut un an care ne-a uniformizat comportamentele prin păstrarea distanţei sociale şi purtarea măştii, devenind totul mecanizat, obişnuinţă, rutină, mişcare automată. Abrutizarea psihică pe care am suportat-o din partea acestui virus a fost mai dureroasă decât orice revoltă morală în faţa nelegiurilor omeneşti. Iar situaţia este încă gravă. Vremea abia trece şi viaţa pe care o ducem cere nervi mai tari decât ai mei.

În ce mă priveşte, am clipe de exasperare, când aş vrea să urlu, pentru că mi-am pierdut doi prieteni dragi din cauza acestui virus nenorocit. Pe de altă parte, mă sperie lipsa mea de rezistenţă nervoasă. Iată de ce îmi vine greu să vorbesc despre sărbătorile abia trecute, să le povestesc subiectul. Nu cred că ele au avut ceva sacru sau ceva din rămăşiţele arhaice. A te bucura numai în faţa televizorului mi se pare prea puţin. Şi astfel s-a petrecut părăsirea trecutului, mai precis pustiirea lui. Or, mai ales de sărbători un adevărat creştin este un cetăţean al cerului. De aceea, de sărbătorile sfârşitului de an nu se cere pompă şi nici avere, ci singura comuniune cu cei apropiaţi contează. Priveşti cerul şi lumina lui, pământul, marea, animalele, cauţi îngerii, arhanghelii, puterile de sus, ca orice bun creştin, indiferent dacă eşti bogat sau sărac.

În noaptea dintre ani, aşadar, în ciuda întunericului, cerul nu este absent din sufletul nostru. El se revarsă asupra noastră cu o lumină aparte a stelelor şi suntem cuprinşi de un sentiment deosebit, o sensibilitate pe care nu ştiu cum s-o definesc. Iar dacă dorim totuşi să-i dăm un nume acestei stări, avem pentru ea un singur cuvânt: miraculosul. Aflat într-o astfel de stare, sufletul românului se simte plin de evlavie, se dăruieşte cu smerenie, astfel încât se nasc în el raporturi magice între cele văzute şi cele nevăzute. Iar impresia pe care ne-o provoaca bolta albastră devine devoţiune evlavioasă, simţire religioasă. Este exact ce simt bătrânii satelor noastre înainte de moarte, atunci când ies în curte şi privesc necontenit albastrul cerului. În copilărie am văzut nenumăraţi astfel de bătrâni. Albastrul acesta ne întoarce la copilărie şi ne redă viaţa pe care o credeam demult trecută. Este vorba despre un albastru al cerului ce răspunde unei voinţe de revrăjire a lumii, a unei lumi date din nou în totalitatea sa, în coerenţa sa, departe de decepţiile şi frustrările pe care ni le provoacă acest virus nenorocit.

Prin urmare, am trăit în timpul săbătorilor dedicate cumpenei dintre ani câteva momente esenţiale în urma cărora mi-am dat seama că fiecare român exprimă o sentinţă, fiecare e un justiţiar. Sunt mulţi cei care contestă purtarea măştii anti-Covid, iar alţii n-au vrut să stea la domiciliu şi au luat drumul distracţiilor la munte. Lista aceasta ar putea continua. Însă lucrul cel mai evident pentru mine este că a apărut o generaţie nouă care vede în cugetare un resort al indiferenţei şi al manipulării, nu un stimulent al realităţii. O generaţie mai puţin interesată de introversie, ci mai mult de o extraversie brutală. Generaţia vitezei, afacerilor, a simţului practic, trepidaţiei, instabilităţii, publicităţii, luxului. Niciodată nu au fost atât de puţine idei şi atât de puţină onoare. Intervenţii de acest fel pun în evidenţă faptul că în societatea românească există încă deschisă lupta dintre biologie şi metafizică.

Nu rămân în joc decât două sau trei adevăruri ale noii spiritualităţi, care este, de fapt, un copil de suflet al noului globalism. Vrei o religie? – te întreabă ei. Iată un carnet de membru USR! Vrei o metafizică? Iată o postare pe facebook! Vrei o pasiune? Iată o blasfemie! Cheia adevărului, cheia tuturor adevărurilor stă în emblema grupului din care faci parte, care ţine loc de conştiinţă, de inteligenţă, de simţire şi de acţiune.

Cândva, în anii tinereţii mele, se credea că anul 2000 este anul tainic, eschatologic. Dar acest an a trecut şi nu s-a întâmplat nimic. Or, dacă mă gândesc mai bine, anul 2000 a venit cu sfârşitul, dar nu cu sfârşitul lumii, ci al unei lumi. Acest sfârşit a fost marcat de celebrele cuvinte ale lui Malraux: „Dacă secolul următor nu va fi religios, el nu va mai fi deloc”. Nu e nimic profetic aici, ci logic. Într-un final, în această noapte a începutului de an, am văzut pe fereastră că străzile sunt pustii. Plutea în văzduh un zumzet, ca sunetul valurilor izbite de stânci. Era doar vântul nopţii. Un vânt răcoros, dar aducător de speranţă. Omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, a descoperit vaccinul împotriva Covid-19. Aşa că, în acest an, vom scăpa, poate, de coronavirus, dar o lume tot se va sfâreşi, anume cea în care credeam că totul îi este posibil omului.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio