Îmi doresc mult să plec într-o călătorie pentru a cunoaşte lumea. Să merg pe drumuri de munte, prin păduri şi peste dealuri, prin sate şi oraşe, la mănăstiri şi schituri, cu un rucsac în spate şi cu un aparat de fotografiat în mână. Şi, pentru asta, să nu fiu orientat de GPS, ci de sufletul meu. Să merg pe drumurile făcute de Dumnezeu cu cuvântul, nu de om cu buldozerul. Să merg după pofta inimii, precum, altădată, fericitul Montaigne, care mânca pe la mănăstiri, poposea pe la hanuri şi scria despre educaţia copiilor. Dorinţa mea este manifestarea unui om îndrăgostit de păduri şi munţi, de ape şi de locurile unde omul încă nu a ajuns cu tehnologia actuală. Semăn cu acei pătimaşi ai călătoriilor, purtătorii unui destin faţă de care nu există scăpare. Acestora nimic nu le poate sta în cale când simt că trebuie să plece. Schimbările sau deosebirile de anotimpuri, micile lipsuri sau altceva nu joacă niciun rol când e vorba să pornească. Îi arde dorul de ducă. Nu mai pot îndura. Emerson nu a avut dreptate când a spus că drumeţia e „un paradis al proştilor”. Şi nici cartea sfântă a scandinavilor, Edda, cartea cu sfaturi străvechi, în care se scrie că e mai bine să stai acasă decât să te osteneşti pe drumuri cercetând rosturile vieţii. Or, atât Emerson, cât şi Edda nu s-au referit la călătorii adevăraţi. Şi, în acelaşi timp, vreau să dau ascultare lui Rousseau, care le cerea oamenilor să iubească natura adevărată, aşa cum este ea făcută de Dumnezeu, nu natura potrivită pentru gustul omului, înfăţişată în forme geometrice ca în parcurile lui Ludovic al XIV-lea.

Prin urmare, nu toţi cei care călătoresc undeva se pot numi călători. Căci câţi pleacă vara sau iarna dintr-un loc în altul? Majoritatea funcţionarilor şi aproape toată lumea pleacă de sărbători, în vacanţă, în concedii sau, când timpul le permite, undeva departe de casă. Dar acest undeva de cele mai multe ori este o altă localitate, o staţiune climaterică, în orice caz punctul fix al unui drum de cel mult câteva ore cu maşina. Ei vin aici să-şi petreacă sărbătorile, vacanţele sau concediul tot în faţa televizorului, a internetului; să butoneze telefonul mobil, să asculte muzică la iPod, walkman, să scrie sau să prezinte diverse fotografii pe facebook etc. Astăzi, cine se duce la mare sau la munte se mişcă într-un spaţiu înconjurat de geamurile maşinilor. În spaţiul acesta omul este orientat de GPS. Se ştie că acest GPS este o cutie care te scoate din orice rătăcire. Deci, călătorii doar schimbă aerul, în aşteptarea timpului trecător.

Acesta este adevăratul „paradis al proştilor” despre care ne-a vorbit Emerson. Ei nu sunt călători adevăraţi care se lasă în voia rătăcirii, descoperind noi orizonturi. Şi nici cei care călătoresc de-a valma şi spontan pe drumuri cunoscute şi fără nicio învăţătură căpătată, în sensul că pe astfel de drumuri sunt mulţi cei care nu-şi pun stavilă gurii, mărturisindu-şi cu voce tare necazurile şi bucuriile.

Or, călătorii adevăraţi merg pe munte, pe mare, prin păduri nesfârşite, oriunde. Niciodată la munte, la mare unde se poate duce o lume. Ei, dimpotrivă, fug de lume, de viaţa socială conformistă. Drept care, cine se duce la mare fără să se avânte în largul ei nu o poate înţelege. Tipul îndrăgostit de mare ni l-a dat Ibsen în „Doamna mării”. De asemenea, îl mai putem ilustra prin pasiunea cu care nefericitul Guy de Maupassant călătorea luni întregi pe întinsul apelor, trăindu-şi liniştea şi mulţumirea regăsite.

La toate acestea m-am gândit săptămâna trecută, pe care am petrecut-o la munte. Sus, la Bâlea. La câteva sute de metri de cabană, o familie tânără şi-a pus cortul. Era un loc cu o privelişte încântătoare, dar supus tuturor intemperiilor vremii, provocându-i mirare fetiţei mele. Ea era de părere că marea ar fi făcut mult mai bine familiei cu cortul. Dar eu i-am explicat că oamenii aceştia fac parte dintre cei puţini captivaţi de munte. Cei mai mulţi iubesc sau îndrăgesc numai ceva ce le rămâne pentru totdeauna în amintire în legătură cu muntele. Or, pentru călătorii adevăraţi natura este alta, iar reflexele gândirii şi trăirile sufleteşti diferite. Marea îmbie spre adânc şi spre larg, predispune la melancolie şi, prin schimbarea ei de nuanţe, dă imaginea imponderabilului diabolic. Însuşi cerul mării este altul decât acela pe care îl vedem la munte. Iar soarele cu ceremonioasele lui răsărituri sau apusuri nu încântă deopotrivă pe cel de la munte şi pe cel de la mare. Cu totul altfel îşi exercită muntele influenţa asupra credinciosului său călător. Muntele întăreşte, dă curaj şi, nespus mai mult decât marea, ridică sufletul care îl preamăreşte şi i se închină. Toate aceste sentimente nu le trăiesc, aşadar, decât adevăraţii, fanaticii călători, pe mare, pe munte, în păduri. De aceea numai ei nu se reîntorc niciodată din călătoriile lor la fel cum au plecat. Se schimbă ceva în firea lor. Vin mai liberi, mai întregi şi mai formaţi sufleteşte ca oameni.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio