Una dintre cele mai dificile sarcini pe care o poate avea astăzi un om este să facă distincţie între sentimente şi viaţa reală. Şi, dacă reuşeşte, acest om îşi va da seama că lumea se află în pragul unor schimbări incredibile. Iubirea aproapelui a ajuns o utopie. Absenţa ei a dezlănţuit pasiunile cele mai josnice, iar setea de bani şi de putere domină definitiv mersul lumii. Direcţia acestui mers poate fi schimbată numai dacă vom considera iubirea aproapelui un postulat aprioric. Or, în locul omului care îşi iubeşte aproapele vedem astăzi un om decăzut, fără lume interioară, obsedat de prelungirea vieţii şi a tinereţii, de bani, putere şi sex.

Astăzi trăim vremurile în care omul este numai „o punte, o tranziţie între animal şi supraom” (Nietzsche). Sunt timpurile în care Profetul lui Zarathustra şi-a adunat la gura peşterii învăţăceii ca să le arate tablele cu noile valori ale celor pământeşti. Şi, odată cu tablele, el rosteşte: „O, tovarăşii mei, voi ce socotiţi? De dragul acestei nopţi, eu sunt pentru întâia dată fericit că mi-am trăit viaţa!”. Iar învăţăceii lui Zarathustra citesc pe noile table că suferinţa a ajuns marea educatoare a neamului omenesc şi că prin ea omul a săvârşit toate faptele lui măreţe. Drept care, numai prin suferinţă se ajunge om adevărat. Or, mulţi dintre noi fug de suferinţă. Am văzut recent, într-o vale unde cireşii sălbatici arătau de departe ca nişte pete de sânge, un om spânzurat. L-au găsit târziu, undeva într-un desiş, lângă un pârâiaş suspinând pe sub frunze veştede, ţeapăn şi vânăt ca o prună rămasă singură pe un ram demult desfrunzit. În buzunarele lui jandarmii au găsit un bilet pe care scria că răutatea soţiei sale l-a determinat să-şi ia viaţa; şi mai avea scrisă o rugă către oameni să-l îngroape fără zgomot, fără publicitate şi, de vor găsi o cale, să-l ierte…

Câtă naivitate! Sărmanul călător în veşnicie nu ştie că, din clipa când s-a hotărât să tragă după el poarta ferecată a uitării, îndurarea oamenilor e de prisos! Bietul om a fost împins, mărturiseşte el pe un bilet mototolit, de către soţia lui, punându-şi între tălpi şi iarba uscată un spaţiu liber de câteva palme. Sigur, e grozavă tirania unei neveste! Socrate o ştia foarte bine. Şi o mai ştiu şi unii dintre noi. Şi se mai ştie că trăim astăzi într-o societate centrată pe femei. O societate care a reînviat mitul lui Lilith. Aceasta a fost prima femeie creată de Dumnezeu şi prima consoartă a lui Adam, născută din ţărână în acelaşi timp cu Adam. Ea a refuzat să renunţe la egalitatea ei şi s-a certat cu Adam în legătură cu poziţia în care ar trebui să copuleze. Lilith insistând să fie deasupra. „De ce să stau sub tine – a întrebat ea – când sunt egala ta, odată ce noi amândoi am fost creaţi din pulberea pământului?” Dar când Lilith a văzut că Adam era hotărât să stea deasupra, a invocat numele lui Dumnezeu, s-a înălţat în aer şi şi-a luat zborul. Eva a fost creată apoi, din coasta lui Adam, pentru a-i fi acestuia de ajutor.

Dar, în timpul din urmă, sunt mai multe „Lilith” pe pământ decât „Eve”.

Astăzi Lilith vine în secret la bărbaţi, mai ales pe timpul nopţii, provocându-le vise erotice, culminând cu învrăjbirea dintre soţie şi soţ. Când un bărbat recurge la forţă şi-şi loveşte sau chiar îşi ucide soţia, să fim siguri că Lilith nu se află prea departe. La fel, când un soţ îşi ia viaţa din cauza soţiei, Lilith este prezentă. Însă ceea ce vrea să spună acest mit este că femeia care pretinde egalitate cu bărbatul este obligată să părăsească Grădina Edenului şi devine stigmatizată ca personificare a răului. Iar această prejudecată o au mulţi dintre bărbaţii de astăzi. De aici atâtea scandaluri între bărbaţi şi femei, atâtea drame. Aproape că nu este zi de la Dumnezeu ca la televizor să nu se mai dea o ştire despre un soţ care şi-a agresat soţia sau chiar a ucis-o.

Prin urmare, îi cer şi eu îngăduinţă sărmanului călător de dincolo de bine şi de rău să întovărăşesc suferinţa lui cu părerea mea despre sinucidere. Şi, cum am spus la începutul acestor rânduri, să despart această părere de sentimentele pe care le pot avea în legătură cu gestul său. Şi voi face asta la persoana întâi. Deci, de ne-am fi întâlnit peste vale, sărmane călător în veşnicie, unde mi-am purtat şi eu melancolia unor zile când problemele vieţii mă duceau pe culmile disperării, ţi-aş fi adus aminte de scrierile unui filosof român, anume că nimeni în lumea asta nu are căderea să cântărească preţul vieţii sau al morţii: cei vii nu o pot face, fiindcă sunt nişte bieţi mărginiţi, iar cei morţi nu o pot face, fiindcă… au murit. Însă tu te-ai pus dincolo de bine şi de rău.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio