Sunt un prieten al redacţiei „Argeşul”, unul dintre prietenii cei mulţi ai acestei redacţii. Am lucrat o vreme ca „arhivar de evenimente” – să zicem – într-un departament cultural-spiritual foarte apropiat jurnalisticii. Acest exerciţiu a reprezentat pentru mine invitaţia, deloc lipsită de importanţă, de a explora domenii colaterale profesiei mele. Înfruntând acele riscuri ale observării intuitive, asumarea unei oarecare curiozităţi m-a ajutat să-mi desluşesc din mers rigorile activităţii jurnalistice la care, vrând-nevrând, mă solicita slujba cu pricina. Am înţeles dintr-o primă suflare că am de-a face cu abordarea continuă a unui flux extrem de sensibil şi de reactiv care te poate sancţiona imediat a doua zi, când încă cerneala tiparului nu s-a uscat definitiv în tiraj sau, dimpotrivă, te poate aduce la necesara stare de mulţumire pentru acel fapt împlinit precum se cuvine. Cu toate acestea, mulţumirea pe care ţi-o oferă realizarea de astăzi pare a nu mai valora nimic în ochii oamenilor de mâine. Totul trece! Iar câmpul mişcător al interesului pentru informaţii şi ştiri te poate aduce în pragul unui infern personal, atunci când înţelegi că tot ceea ce ai clădit este menit volatilizării. Legat de acest fapt, David Randall spunea: „Spre deosebire de vin, informaţia nu câştigă în calitate dacă se învecheşte”. Şi totuşi! Ce este informaţie şi ce poate fi istorie în fluxul acesta de informaţie? Se poate scrie istoria, cercetând cronicile zilnice de presă?

Putem privi lucrurile mai relaxat de-atât. Ce este presa? Un univers perisabil, uneori viu colorat, precum aripile acelor fluturi care mor în mai puţin de câteva săptămâni de la înflorire. Paginile citite, sau măcar răsfoite, se pierd în noianul de nesfârşite zboruri care urcă până la noi, cititorii, şi-apoi se cufundă iarăşi în vălmăşagul neştiutelor căi prăvălitoare ale gândurilor pierdute. Ca un râu, unde – de data aceasta – apa ideii scrisului întemeietor pare a sta pe loc, pietrele cuvintelor repetabile curg în uitare, într-un miracol invers proporţional logicii timpului.

Ai putea crede, în atare situaţie, că vrei să-ţi îngădui a scrie orice, de dragul de a umple chenare. Asta pentru că, oricum, nimeni nu te va mai citi câteva zile mai încolo. Dar, exact ceea ce îţi îngădui să scrii, nebăgător de seamă fiind, poate să te îngroape definitiv, dimpreună cu tot edificiul publicaţiei tale. Spun asta celor ce nu au băgat de seamă, sau nu au de unde să ştie, că o tratare superficială în abordarea de presă te poate costa un întreg tiraj, iar acest fapt, convertit în cauţiuni economice, îţi poate clarifica pe loc limitele de exigenţă. Ca să rezişti pe piaţă 30 de ani de apariţie şi să oferi zilnic cuvinte bune de citit şi să fii citit zilnic, trebuie să fie la mijloc neapărat o dedicare extrem de serioasă.

În trecerea vremii am îmbrăcat ipostaza de colaborator la derularea unor evenimente de ordin cultural; pe unele le-am iniţiat, pe altele doar le-am consemnat. Cu această sumară experienţă, din afara breslei ziariştilor, acum la împlinirea a 30 de ani de apariţie a ziarului „Argeşul” solicit modelatorilor mecanismelor jurnalistice ale acestui proiect îngăduinţa de a remarca şi sublinia statura seniorială pe care cotidianul nostru argeşean a atins-o, fapt datorat unei susţinute strădanii şi unei asumări cu adevărat profesioniste.

Prezint gratitudinea mea tuturor celor ce au făcut posibilă apariţia ziarului „Argeşul„în decursul a trei decenii încheiate, din anul 1989 şi până acum, alături de distinsul domn Mihai Golescu, directorul ziarului, erudit om de litere şi de spirit, dimpreună cu domnul redactor-şef, nepreţuitul Gabriel Lixandru – inima şi sufletul ziarului, lângă care s-ar cuveni să adăugăm fiecare nume în parte al tuturor celorlalţi redactori, tehnoredactori, reporteri, fotografi, corectori, colaboratori, tipografi şi difuzori, precum şi numele tuturor celor ce au muncit în redacţie mai înainte de toţi aceştia. În categoria celor dintâi oameni ai ziarului, despre care am făcut vorbire mai sus, nu pot să nu remarc aportul altor doi editorialişti fără de care nu-mi pot imagina orizontul de lucrare în redacţia „Argeşul”: distinsul om de cultură şi profesor Traian Ulmeanu – cu care am avut agreabile conversaţii – şi distinsul domn Gheorghe Savu, oameni ale căror contribuţii notabile îmbogăţesc viziunea de fond a ziarului.

Dacă ar fi să luăm în observare argumentul împotriva scrisului formulat de Platon în Phaidros, acela prin care marele filosof reclama că ceea ce poate fi reţinut în memorie este cuvântul viu, iar ceea ce ne străduim noi să scriem pentru a nu uita este cuvântul mort, ar fi să lăsăm la probabilitatea volatilizării orice remarcă, orice gând fulgerător a cărui valenţă ar putea pivota în vieţile noastre şi ale celorlalţi. Nu ştiu cum ar fi arătat o lume din care scrisul să fi lipsit cu desăvârşire. Oamenii au traversat astfel de vremuri în care nu se cunoştea scrierea, însă, sub necesitatea unei comunicări pe termen lung, posibilitatea scrisului s-a circumscris acelui salt cultural al tezaurizării. Oamenii au trecut de la sunete la simboluri, iar de la simboluri la semnificaţii şi de la semnificaţii la limbaj, iar limbajul a chemat după sine experienţa scrisului. Creşterea şi urcarea acestui munte al descoperirilor a însemnat urcarea în teritoriul inteligibil al Fiinţei umane, înţeleasă ca icoană a Creatorului şi continuatoare a Creaţiei. Istoria nu s-ar fi putut propăşi altfel decât sub pecetea unui consemn care să trimită la vestigii, la resurse de informare, la dovezi ale trecerii, la acele cuvinte rezervate memoriei pentru mai târziu, scrijelite pe tăbliţe de lut sau pe piatră, orânduite în arhive deodată cu lunecarea peniţei pe suport de papirus sau pergament, ori tipărite în cărţi mai apoi. Scrisul scoate uitarea din inima unui trecut mort pentru a reînvia în linia de atac a prezentului întocmai acele stări şi înţelesuri pe care oamenii din trecut le-au trăit.

Dacă ar fi să vină în lumea noastră de la Argeş un istoric care să fi pogorât dintr-o cu totul altă lume, o lume izolată, neştiută, şi acel om ar dori să dea definiţia istorică a acestui areal argeşean, în acest parcurs de 30 de ani din ‘89 încoace, unde credeţi că s-ar uita prima oară pentru a face cuvenita documentare? Eu cred că ar dori să se uite în arhivele scrise care tezaurizează amănuntele acestui timp. Mai cred că acel om ar extrage din baza de date a oricărei importante instituţii argeşene elementele rezolutive care definesc modelul funcţional al societăţii din acest areal. Mai cred că şi-ar întemeia studiul având în vedere elementele definitorii ale unor domenii cheie, dezvoltare economică, investiţii, fiscalitate, piaţa forţei de muncă, competitivitate, cultură, folclor, evenimente asociate vieţii spirituale, spectacole, educaţie, instituţii de învăţământ, nivelul activităţii de cercetare, apariţii editoriale – carte ştiinţifică, beletristică, publicaţii, jurnale, literatură şi mai apoi ar avea în vedere comandamentele administraţiei publice de nivel local sau judeţean, ori mai ştiu ce altceva legat de viaţa de la Argeş. Mai cred că ar trebui să aibă în vedere ideea de a cerceta domeniile de excelenţă ale comunităţii argeşene. Să facă recurs la nume de educatori şi de formatori şi la numele acelor personalităţi care s-au străduit în acest timp să dea măsura unei înalte ţinute civice, sociale, culturale şi educaţionale. Neapărat acel om va trebui să consemneze numele tuturor acelor profesori performanţi, acelor ingineri inovativi, acelor medici de vocaţie şi pe cele ale altor profesionişti dedicaţi care lucrează şi creează în Argeş. Să consemneze numele tuturor olimpicilor din şcoala argeşeană, să urmărească parcursul acelor personalităţi care au excelat în ştiinţe, tehnologie, artă – cu alte cuvinte, să pună în evidenţă esenţa acestei construcţii sociale, culturale, spirituale şi materiale în plămada căreia vieţuieşte sufletul argeşean până la noi astăzi. Acestea toate nu ar putea fi realizate de ipoteticul nostru vizitator dacă nu ar exista nişte punţi de corelare cu o anume cronică zilnică a arealului argeşean. Şansa de a accesa o astfel de cronică zilnică există. Se află în mâinile dumneavoastră astăzi. Mizaţi pe ideea valabilităţii în timp a ştirilor care pot face obiectul de studiu al istoriei locale şi mai puţin pe rubrica de fapt divers care îşi consumă finalitatea după două zile de la apariţie. Per ansamblu, ziarul „Argeşul” are capacitatea acestui echilibru şi sunt convins că cine vrea cu adevărat poate să vadă acest fapt.

Am un sentiment de bine atunci când sesizez în diverse amplasamente publice din Argeş prezenţa unor panouri pe care stă scris, sub sigla autorităţii judeţene: „Proiect finanţat de Consiliul Judeţean Argeş”. Asta înseamnă activitate, înseamnă modernizare, înseamnă grijă şi respect pentru cetăţeni şi pasiune pentru lucrare în acest areal de apartenenţă. Un fapt îmbucurător şi un semn că lucrurile sunt pe făgaşul cel bun. Totuşi, îmi doresc ca în prim-planul situaţiei să nu se afle promovarea unor structuri administrative, ci faptul în sine al lucrărilor cu pricina şi utilitatea lor pentru locuitorii Argeşului.

În acest context, mi-aş dori ca administraţia judeţeană să se angajeze în finanţarea unor trusturi de presă care să consemneze adevărul echidistant – demn de parcursul ascendent al istoriei acestor locuri, adică unele care să întocmească zilnic, cu obiectivitate, cronica amănuntelor semnificative ale vieţii noastre în Argeş. Un adevărat jurnalist argeşean este şi trebuie să fie cronicarul de bun simţ al timpului său, un fel de „cronicar de război”, dacă vreţi; să aibă în vedere detaliul zilnic, adevărat, al strădaniei acelor oameni care dau definiţia Argeşului peste timp. Un astfel de proiect de analiză jurnalistică zilnică, o astfel de cronică, cu detalii şi cu adecvate încadrări contextuale ar trebui să finanţeze Consiliul Judeţean Argeş, în slujba unei durabile memorii a acestor locuri, precum şi în sluba oamenilor minunaţi care trăiesc aici. Acum, că am ajuns la acest ultim prag al expunerii mele, vreau să mărturisesc oricui ar avea darul să întrebe, dezlipindu-mă cât îmi stă în putinţă de ataşarea mea morală faţă de acest cotidian: în opinia mea, ziarul „Argeşul„poate fi considerat din oficiu Lider de Proiect la capitolele cronicii amintite mai sus. Legat de acest fapt, nu pot afirma altceva mai mult decât atât: Aveţi în vedere ziarul „Argeşul”, pentru că redacţia „Argeşul” are oamenii capabili să facă faţă rigorilor memoriei acestor locuri.

Aşteptăm, acum la ceas aniversar, să culegem şi alte gânduri bune despre inimoşii oameni ai Argeşului. Orice s-ar zice, în cazul în care acel străin de departe ar veni ca să ne cerceteze firea şi locurile şi vieţuirea, neapărat va trebui să ne îngrijim pentru a-i pune dinainte istoria aceea de fiecare zi a cuvântului întemeietor care rămâne şi nu piere la orice adiere de vânt, adică acea cronică a lucrurilor durate de toţi cei care merită a fi consemnaţi peste timp, precum şi acel înscris al contextului întemeierii acestui timp…

Altminteri nu se poate!

Pr. Lucian GRIGORE

Distribuie pe Facebook

Argeşul

See Full Bio