Trăim o perioadă în care aşteptarea este precumpănitoare. PNL a venit la putere pe un vector de compromitere a guvernării PSD. Este o graniţă de trecut! Aşteptarea este firească: se aşteaptă o schimbare, se aşteaptă o altfel de politică. Schimbarea politică este acompaniată de numeroase dezbateri care vizează în principal programul politic, reverberaţiile acestuia asupra nivelului de trai.

România profundă este foarte interesată de mersul liberal, de foaia de concurs a Guvernului Orban. Observatorii politici au de evaluat opinii, politicieni şi gradul lor de înţelegere a momentului. Iese în evidenţă cultura politică a fiecăruia. Prima concluzie: nu prea avem oratori, susţinători fervenţi ai unor cauze naţionale, luptători pentru impunerea unei direcţii de dezvoltare a ţării. De vină – şi suntem de acord cu cei care au pus degetul pe rană – este insuficienta cultură a agenţilor politici. Nu prea apar personalităţi. Probabil că o cauză ar fi şi expectativa în care s-au aşezat intelectualitatea, în general, elitele acesteia. Probabil că discursul argumentativ al acestora se estompează în zgomotul din spaţiul public. Dar ce este cultura politică, această deficienţă majoră a clasei politice de la noi? În primul rând, este opusul lui „genuche” şi „succesuri”. Apoi, este contrariul „lăutărismului” de care vorbea Constantin Noica.

Dintre numeroasele definiţii am ales-o pe cea a lui Almond şi Verba: „Un ansamblu de cunoştinţe, percepţii, evaluări, atitudini şi dispoziţii care permit cetăţenilor să ordoneze şi să interpreteze instituţiile şi procesele politice, precum şi propriile relaţii cu aceste instituţii şi procese”. Modul în care sunt însuşite valorile spirituale, materiale şi morale, normele îi departajează pe politicieni, dar şi pe simplii cetăţeni, puşi în faţa exerciţiului responsabil al urnelor. La noi, după eliberarea de cultura politică comunistă, procesul de însuşire a noii culturi politice a fost mai greoi. În lipsa unor paşi viguroşi spre democraţie, s-au făcut adaptări. Au apărut „capitalismul de cumetrie”, „capitaliştii de carton”, „democraţia originală” etc. Standardele vestice ale democraţiei, ale culturii politice participative încă sunt un obiectiv de atins.

De ce? La noi, politica nu înseamnă a fi victorios pe programe de guvernare propuse, ci a desfiinţa adversarul – om sau partid în întregul său. S-au impus, pe cale de consecinţă, o cultură a urii, a dezbinării, un război de tranşee între partide, cultul revanşei şi – foarte grav – apetenţa Puterii, oricare ar fi ea, de a folosi instituţiile statului în servicii partinice, de eliminare a adversarului. Cultura liberală – reprezentată în tot ce are ea mai bun, în serviciul ţării, de Brătieni – este o moştenire de la care se poate construi solid. Numai că şi aici este o hibă: lupta politică n-a permis o solidarizare a partidelor – dincolo de particularităţile politice – pentru a pune pe picioare marile programe de modernizare a României. Au fost două momente – efortul de a adera la UE şi la NATO – în care orgoliile au fost învinse şi s-a constituit un motor naţional pentru o idee benefică pentru ţară. Nu sunt adeptul generalizărilor păgubitoare – cum este ideea că Parlamentul nu face nimic – dar nefericita listă de partid la alegeri a permis promovarea unor/multor persoane care sunt departe de o cultură politică, prin comportament neadecvat şi o insuficientă competenţă în înţelegerea mecanismelor societăţii. Becali, personajul clădit de presă, devenit şef de partid, europarlamentar, a avut o reacţie specifică la ideea de cultură. Spunându-i-se că „filosofia” este „dragoste faţă de înţelepciune”, a replicat: „Păi, atunci sunt şi eu filosof!!! Iubesc şi eu înţelepciunea!”

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio