Multe a realizat poporul român după Unirea din anul 1918. De exemplu, dorinţei ardelenilor, încă sfioasă înainte de Unire, îi stăteau în cale piedici de neînlăturat. Bucovina zăcea în asfixia austriacă, iar Basarabia nu avea glas în hotarele poporului românesc. Motiv pentru care unirea tuturor românilor într-un stat naţional a fost un vis secular. O aspiraţie naţională ce se constată în istoria noastră încă din secolul al XVI-lea, înainte de Mihai Viteazul, adică din timpul domniei lui Despot Vodă, afirmă Nicolae Iorga. Ea însă a ajuns la înfăptuire durabilă, după repetate încercări şi năzuinţe neizbutite, abia la 1 Decembrie 1918. Astfel că, la această dată, România a devenit definitiv un singur stat în formă constituţională, adică modernă. 

Până la 1918 aspiraţiile românilor erau: unirea, dinastia, neatârnarea, iar prin înfăptuirea lor s-a creat România contemporană. Trei secole au trecut de la prima manifestare în istorie a năzuinţelor pentru unire a ţărilor româneşti surori; trei secole de zbucium şi suferinţe, începute cu jertfa eroului-martir al unităţii naţionale, Mihai Viteazul, sacrificat pe Câmpia Turzii pentru idealul sfânt al neamului, jertfă urmată de vremurile de urgie care ne-au adus dezmembrarea trecătoare a Olteniei şi sfâşierea vechii Moldove prin dezmembrarea Bucovinei şi Basarabiei; trei secole de zbucim şi suferinţe au trecut până când domnia Regelui Carol I a venit să consolideze unitatea statului român şi să-i dea putere de viaţă şi de luptă pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. 

La 1834, un trimis francez la Bucureşti, baronul Bois le Comte, spunea, în raportul său, că toţi cu câţi a venit în atingere dintre oamenii care participau la afacerile politice, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, îi repetau mereu că unirea celor două Principate şi aşezarea unui principe străin este cea dintâi dorinţă naţională. De asemenea, consulul francez din Iaşi, într-un raport din 1835, scria că boierii şi toată naţiunea doresc un principe străin, dar care să nu fie nici rus, nici grec. Ei ar dori un principe german. Sub Alexandru Ioan Cuza, statul român, alcătuit prin unirea celor două Principate sub o singură domnie, încă nu era aşezat în formă constituţională. Unirea de la 1859 nu era recunoscută ca o contopire politică a celor două ţări într-un singur stat, ci numai ca uniune personală şi administrativă, admisă în mod provizoriu, pe timpul cât va domni Cuza. Deşi Adunările unite ale Principatelor au luat în 1862 numele de „Adunarea României”, domnitorul Cuza a continuat a se numi „Domn al Principatelor-Unite”. Regele Carol I a fost primul domnitor care a luat titlul de „Domn al României”, iar constituţia promulgată de noul domn era actul de constituire a Statului unitar România. Iar în 1881, România a devenit regat. 

Această realitate istorică demonstrează că năzuinţele pentru unire erau în strânsă legătură cu aspiraţiile pentru întemeierea unei dinastii naţionale. Ideea dinastică era, în vechile Principate, un principiu fundamental al statului, chiar de la întemeierea lor. De altfel, întemeiate odată cu dinastiile lor, Principatele române au păstrat mult timp o concepţie de stat eminent dinastică. Succesiunea la tron era rezervată exclusiv fiilor de domni, de regulă celui mai mare ca vârstă. Cât timp au fost vechile dinastii naţionale, basarabii în Ţara Românească, bogdan-muşatinii în Moldova, ideea de stat în ambele Principate era nedespărţită de dinastiile moştenitoare. După concepţia de stat, formată prin legătura dintre popor şi dinastia domnitoare, statul era una cu dinastia. 

Prin urmare, unirea, neatârnarea şi dinastia au fost cele mai arzătoare dorinţe ale tuturor românilor din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Un întreg popor se închină astăzi momentului istoricde la 24 ianuarie 1859. Apoi, a venit momentul 1 Decembrie 1918. Un moment istoric care a însemnat o patrie liberă, unită şi independentă. „Noi vrem să ne unim cu ţara!”, strigau participanţii la adunarea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, celebrată recent sub simbolul Centenarului. Drept care, Marea Unire a inaugurat o nouă eră în dezvoltarea statului român şi a neamului românesc. O nouă perioadă de înflorire şi de înălţare naţională a început cu Marea Unire, cu noua îndrumare a neamului românesc pe calea progresului ce se realizează în istorie, ducându-i pe toţi românii tot înainte. Alte generaţii s-au format după Marea Unire, cu noi aspiraţii, cu noi probleme. Această scumpă moştenire au primit-o generaţiile următoare, printre care şi generaţia de astăzi, cu datoria de a o întări şi o spori spre dezvoltarea ei în viitor. Îi revine acum generaţiei de azi să se ridice la înălţimea noilor probleme naţionale, fericit inaugurate de Unirea românilor, căreia slăvită să-i fie pomenirea şi gloria eternă! 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio