Ana Maria Bucur s-a născut la Corbeni şi s-a stabilit de câţiva ani în Spania unde duce o viaţă frumoasă alături de soţ şi copii. Ducea, de fapt. Până în urmă cu aproximativ şapte luni, când a venit de urgenţă în ţară aflând că tatăl ei este plimbat de colo-colo prin spitale şi că nimănui nu pare să-i pese. A făcut tot posibilul să-l salveze, dar nu a reuşit! De atunci totul s-a schimbat…

Din „fata preferată a lu’ tati”, fata cea mică şi scumpă s-a transformat într-o luptătoare guvernată de legea talionului. Spune că o caracterizează sinceritatea, empatia şi corectitudinea, dar are şi un mare defect: nu uită şi nu iartă! Ne întrebăm dacă acest defect ar putea schimba un sistem medical cu multe probleme… Probabil că nu. Dar cu siguranţă că din povestea care a ajuns la urechile a zeci de mii de oameni se pot trage nişte învăţăminte!

Ana Maria ne-a spus cum s-a schimbat viaţa ei în ultimele şase luni, după ce şi-a pierdut tatăl, Gheorghe Bucur.

„Cel mai mare coşmar”

–În urmă cu jumătate de an, tatăl tău a plecat dintre cei vii. Astăzi, mai eşti convinsă că medicii au greşit, cum erai la început?

– Absolut! Mă gândesc zi de zi prin ce a trecut tatăl meu şi la modul în care a fost tratat! Aşa indiferenţă nu am crezut că poate să existe. Cu mult înainte să moară tata, vedeam la tv cazuri asemănătoare şi mi se părea absolut de neconceput că se poate întâmpla aşa ceva, dar din păcate am trăit pe pielea noastră cel mai mare coşmar al vieţii. Şi ca să mă rezum la subiect: tata putea fi salvat dacă medicii îşi dădeau interesul. N-o să înţeleg şi n-o să iert niciodată faptul că au fost atât de INUMANI!

„Nu pot să trec peste”

– Erai „fata preferată a lu’ tati”. În ce fel te-a afectat tragicul eveniment?

– N-are rost să mă dau victimă şi să spun că m-am ales cu o depresie severă şi iau tratament. Încerc să merg mai departe, dar nu pot. În fiecare zi mă trezesc şi-mi apare în minte imaginea lui „fragilă” pe patul de spital. În fiecare zi reiau „filmul” cum s-a întâmplat şi mă gândesc că tata putea să mai fie! Melodia luí preferată era „Fetele lui tata”; când o auzea la tv sau la radio, începea să plângă. Este dureros şi mă condamn că nu am făcut mai mult pentru el. De pildă, prima condamnare e că l-am dus la spital. N-o să înţeleg niciodată cum poţi să duci un om pe picioare şi să-l scoţi legumă; şi pentru ei era „sănătos tun”! Am vorbit cu mulţi medici de aici şi pentru ei ce s-a întâmplat este absolut şocant. Atunci te întreb: cum mi-aş putea reveni?

– Sunt numeroase cazuri discutabile în ţară, din păcate. Unii oameni iau situaţia ca atare şi viaţa merge mai departe. Tu ai rămas să lupţi pentru dreptate… Ce te motivează?

– Cred că sunt variate motivele pentru care unii oameni lasă în voia sorţii cazuri similare. Printre ele aş enumera neputinţa, mentalitatea, lipsa materială şi neîncrederea în justiţie. Principalul motiv pentru care încă „sunt în picioare” în acest caz este cu siguranţă tata, amintirea lui şi moştenirea lăsată la nivel mental şi educaţional. Era o persoană pozitivă şi optimistă care nu ar fi făcut rău nimănui. Îmi lipseşte!

– Crezi că o sancţiune drastică a celor vinovaţi te va linişti? Este o motivaţie personală sau simţi că îi poţi ajuta şi pe alţii care trec prin situaţii similare?

– Nu ştiu dacă mă va linişti vreo sancţiune drastică. Eu cred că timpul nu vindecă, iar pe tata nu-l mai aduce nimeni înapoi. M-ar mulţumi în schimb dacă s-ar schimba ceva în sistem. Din punctul meu de vedere, sistemul trebuie reformat complet şi trebuie să pună mult accent pe educaţia, respectul, empatia cadrelor. Şi nu sunt paranoică! Toată lumea poate citi comentariul doctorului şi al asistentei imediat după ce s-a publicat cazul tatălui meu.

Familia, alături

– Ce spune familia despre decizia ta de a nu lăsa lucrurile aşa cum sunt, de a răscoli în cenuşa amintirilor care te ard?

– Familia este la fel de înrăită ca mine, ne susţinem unii pe alţii. Toţi o să luptăm pentru dreptate! Nu se poate în România? Mergem la CEDO!

– Dacă s-ar fi întâmplat altundeva decât în România (malpraxis există şi peste hotare) ai fi fost la fel de îndârjită?

– Absolut! Din fericire peste hotare auzi foarte rar despre cazuri de malpraxis şi ei îşi recunosc vina pentru a nu mai traumatiza familia, dar repet: un caz de malpraxis apare în toate ziarele. Vezi cam unul la 5-6 ani.

…Şi avocaţii

– Ştiu că aţi angajat avocat pentru a se ocupa de caz, aţi plătit expertize peste expertize… Există un proces. În ce fază vă aflaţi?

– Da, am contractat un avocat şi, în acest moment, cazul tatălui meu se află în expertiza a doi profesori doctori independenţi pe care i-am plătit. Cei de la colegiul medicilor din Piteşti au spus că îi depăşeşte situaţia! Aşteptăm rezultatele.

– Există ceva bun în toată povestea? O experienţă care să vă ajute în vreun fel, dacă nu în mod direct, atunci pe cei apropiaţi vouă?

– Ceva bun? Nimic! Sper ca alţii să înveţe ceva din asta şi să nu-şi lase părinţii să fie trataţi ca pe nişte boschetari. De fapt, nimeni nu merită aşa ceva.

– Ai un mesaj personal pe care să-l adresezi cititorilor? Unii dintre ei ne-au mărturisit că se tem de spitalele din România…

– Unii dintre ei sau toţi? Greşeala noastră a fost că am avut un minim de încredere în acest sistem. Noi am vrut să-l aducem aici! Vreau să le transmit cititorilor că nu mai trebuie să lăsăm lucrurile aşa. Cu toţii trebuie să luptăm pentru un drept al nostru, DREPTUL LA SĂNĂTATE! În străinătate, dacă ai o problemă şi te prezinţi într-o urgenţă, nu-i interesează de unde eşti şi ce statut ai, dacă eşti alb sau negru. Primordial pentru ei este să-ţi salveze viaţa şi apoi este partea administrativa (facturi etc).

„Ce să le spun?”

– Dacă ai fi din nou faţă în faţă cu medicii pe care îi consideri vinovaţi de tragedie, ce le-ai spune?

– Ce să le spun? Că îmi vine să scormon pământul să-l scot pe tata de acolo! Nici măcar lor nu le doresc să treacă prin ce trec eu! Dacă ar exista o copie fidelă a tatei undeva în lumea asta, m-aş duce până acolo să-i dau o îmbrăţişare! Chiar dacă ar fi la capătul lumii!