Scriu aceste rânduri imediat după ce m-am vaccinat împotriva noului virus. În ultimele zile nu am mai urmărit informaţiile pe această temă. Lectura comunicatelor este zadarnică. Totul se petrece peste capul meu. După vaccinare, din senin, am avut sentimentul unui nou început. Că revin la viaţa mea obişnuită. Căci ceea ce s-a întâmplat anul trecut ar trebui să fie emblematic pentru noi. Am trăit toţi o boală colectivă. Nu am vorbit decât despre coronavirus. Am fost nevoiţi să stăm în casă sau să purtăm mască şi să păstrăm distanţă între noi. A fost un an atipic, în care mulţi români plecaţi la muncă în străinătate s-au întors în ţară. Şi în care statul a intrat în conflict cu biserica pe teme de pelerinaje sfinte sau slujbe religioase. Dar, mai ales, a fost un an în care ne-am dus morţii la cimitir în saci impermeabili dubli şi ermetic închişi. Un an în care medicii şi-au dat arama pe faţă, mulţi – prea mulţi – au mimat doar că îşi exercită profesia cu responsabilitate. Scriu despre situaţia în care se găseşte sistemul nostru de sănătate cu durere în suflet şi pentru că rata de mortalitate la secţiile ATI a fost de peste 95%.

Pe de altă parte, anul trecut m-am despărţit de mai mulţi cunoscuţi, fără alte cauze decât cele oferite de viaţă – unii au plecat definitiv dintre noi. Alţii au părăsit oraşul şi s-au stabilit în satele natale sau au plecat să locuiască împreună cu copiii lor. Dar cei mai mulţi, culmea, s-au îndepărtat de mine din motive politice, nefiind de acord cu unele idei din articolele mele trecute. Situaţia aceasta poate fi la vârsta mea nu un dezastru, ci o experienţă de maturitate. Ar trebui să-i fiu recunoscător soartei că face gol în jurul meu, că-mi alungă toate obişnuinţele şi comodităţile pe care le acumulasem şi că mă pune din nou în faţa începutului, dar nu cu naivitatea din trecut, ci cu luciditatea de acum. Ar trebui să înţeleg, aşadar, că am terminat o etapă dintr-o serie de multe altele şi că încep alta, care mă va duce nu spre alţi oameni sau spre alte afectivităţi, ci spre mine însumi. Iar dacă ne înţelegem atât de greu în ultimul timp este, cred, din cauza câtorva interese obsesive, care intervin pretutindeni şi ne amestecă punctele de vedere. Sunt câteva idei fixe, atât de răspândite, încât oriunde ai porni o dezbatere, trebuie să ajungi neapărat la ele. Formule grosolane, simple până la absurd, stăruie în gândire şi, de acolo, trec în limbajul nostru de zi cu zi.

Prin urmare, de când suntem invadaţi de Covid-19 trăim o imensă revărsare emoţională. Nu e zi să nu ni se aducă informaţii dintre cele mai terifiante. Unii se contaminează, iar alţii, din păcate, îşi pierd viaţa. Din fericire, există şi dintre cei care fac faţă acestei infectări. Şi, datorită lor, încerc să-mi păstrez buna dispoziţie. Şi mai este şi şansa vaccinării anti-Covid. Însă acestă stare este greu de menţinut, pentru că informaţiile venite de la televizor sunt, în majoritatea lor, dintre cele mai sumbre, chiar dacă ştiu că respectiva sursă de informare nu are cum să-mi dea imaginea exactă a realităţii. Televiziunea decupează din realitate o serie de instantanee înşirate, în urma cărora oamenii nu înţeleg prea multe. De exemplu, se vorbeşte despre vaccin că ar fi nefast pentru sănătate, având efecte dintre cele mai nefericite; sunt date exemple izolate de oameni care şi-au pierdut viaţa după vaccinare, inducându-se astfel în opinia publică teamă şi neîncredere. Sigur, o anumită precauţie ar trebui să avem, dar totuşi ceea ce spun medicii, nu numai cei din ţara noastră, ar trebui să ne liniştească.

Aşadar, ştirile televizate nu ne dau imaginea de ansamblu a realităţii, ci numai nişte imagini izolate, unele după altele, de parcă le-am vedea afişate ca reclame pe zidurile unor construcţii aflate în ruină. Mă refer la decupări din realitate, care au ca scop – uneori inconştient – să atragă câţi mai mulţi privitori la emisiunea respectivă. Şi astfel, starea mea emoţională este atât de amestecată, încât nu pot afirma cu convingere că e pozitivă sau negativă. Ea îşi schimbă perspectiva de la o oră la alta, de la o zi la alta. Mai ales că unii politicieni dâmboviţeni râvnesc la gloria Sfântului Petru: într-o mână ţin ramura de măslin, în cealaltă legătura cu chei, pardon, cu euro. Iar pe noi, cetăţenii de rând, nimic nu ne mai uneşte şi trăim alături, nu împreună (doar asta înseamnă distanţare socială). Astfel că, precum politicienii, fiecare dintre noi vrem să reducem totul la măsurile noastre. Ca Procust. De aceea ironizăm, calomniem, denaturăm, urâm, combatem, înlăturăm tot ce ne depăşeşte. Iată de ce ne confruntăm cu atâtea neînţelegeri şi scandaluri! De aici şi critica devastatoare pe care noi o practicăm faţă de societate. De aici încep singurătăţile noastre.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio