Deschid calculatorul să scriu editorialul. „Bun venit!” – îmi urează el. „Bun venit, pe naiba” – mă gândesc eu. Cu teama autorului de editoriale care n-are o temă. Că mereu m-am temut de… teme „exaltatorii”, care fac furori, de te trec sudorile pe la subţiori, că n-ai destui cititori. Deseori mă întreb cum făcea, de pildă, Branişte al nostru de la Piteşti, ajuns mare gazetar la Bucureşti. De alergau cititorii dis-de-dimineaţă după… „Jurnalul de dimineaţă”, ca să-i citească articolul? Trec uneori pe lângă casa lui de pe Crinului, doar-doar m-oi molipsi şi eu de talentul lui. Dar degeaba!

Vara a trecut pe celălalt mal, harbujii s-au pârguit, iar eu caut ceva mai pârguit din actualitate. Să nu fie de scandal, să nu fie vorba de morţii de pe şosea, dacă se poate nici de cei ce-şi fac vânt de pe bloc, fiindcă s-au săturat de atâta căldură. Cu care-i tratează viaţa asta postrevoluţionară. M-aş duce să învăţ de la George Călinescu – da, Călinescu ăla care a scris „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” – de care Jebeleanu îşi amintea cât de copilăros se fudulea că „nimeni nu se pricepe ca mine, în România, să facă un ziar”. Eu m-aş mulţumi să-l pot face în continuare măcar aici în Argeş, dacă nu-n toată România. Aici unde unul, din Muscel, se dă drept actorul Bendeac, pe net, ca să fraierească fetele să vină la el că le face actriţe. (Nu-mi face plăcere să scriu asta, de-aia n-am nici inspiraţie!) Aici în Argeş, unde s-au dus pe Apa Sâmbetei şi o staţiune făcută pe sfert (Moliviş), şi o cale ferată (Vâlcelele – Rm. Vâlcea) de care se vorbea şi-n secolul trecut. S-a dus şi un combinat petrochimic, „fincă” avusese şansa să se nască în regimul trecut.

Dar, la urma urmei, nu-i şi asta tot o cronică a morţii, care moarte, zicea poetul Dinescu, citeşte ziarul. Că alături de Combinatul Petrochimic au murit şi ARO, şi Grulen, şi Fabrica de bioproteine (cu tehnică japoneză de vârf!), şi „Textila”, şi „Argeşana”, şi Cauciucul, şi Fabrica de bere. Să mai continui? Inutil! S-au dus, s-a făcut nu doar dezmembrarea lor la fier vechi, ci şi pomana de nouă ani, de când s-a inventat privatizarea pe un leu, precum şi geniala idee de a ne face acţionari multimilionari la tot ce a fost industrie socialistă. Şi ne-am ales cu praful de pe tobă şi cu nişte acţiuni fără valoare. Pe care să le lăsăm moştenire, ca o amintire ieftină de tranziţie. Scriu, reflectez, penalizez şi mă întreb cum să fac eu o cronică masochistă a conştiinţei socialiste, chiar dacă am apucat şi anii cozii la pâinea pe cartelă, şi ai stingerii luminii timp de o oră, şi ai circulatului, cu Trabantul, o dată la două duminici, de stăteam ascuns în păduricea de la Merişani până venea ora 12 noaptea, cu copiii adormiţi în braţe. Ca să vină o zi mai bună. Şi iată că n-a venit. Doar ne-am păcălit, amăgiţi de „arta” unora de a face politică pe viaţa noastră. Viaţă care nu este nici pe departe roză, cum credeam şi scriam nu doar în anii ceauşişti, ci şi când îl probozeam pe Silviu Brucan, care ne dădea douăzeci de ani ca să depăşim tranziţia spre economia de piaţă.

N-au fost anii ăştia doar ai „împotrivirii”, cum scria Bogza în „Contemporanul”, au fost, din păcate, şi anii eşecului. Să fi avut intuiţie autorul cărţii „Stâlpii noii puteri în România”, sau citise o carte şi mai deşteaptă – „Am fost asasin economic” – a unui american.

Care a fost ori nemaipomenit de sincer, ori manipulator de mare speţă. Aşa am aflat cum coexistă binele cu răul. Şi am scris. Aşa am aflat farmecul mereu perfid şi corupt al vieţii democratice. Şi, desigur, libere. Aşa am aflat că eşecul se poate ivi şi mai abitir, în noua societate, chiar cu cel mai mare partid, pesedeul, la putere. Aşa am trăit, ca Tolstoi, ce înseamnă decepţie, ce înseamnă disperare. Dar de ce oi fi scriind eu Tolstoi şi nu scriu Cioran, care a ajuns pe culmile disperării în societatea ailaltă?! Ba chiar am ajuns să vedem ce-i aia ură.

Ură care naşte crăpătură! Da, asta ar putea fi o temă, un titlu de articol, acolo. L-ar tenta, oare, titlul ăsta pe George? Care George? Păi, ăla care se ambiţionează să rupă gura târgului cu ştiri ticăloase, cu revolte şi revoluţii belicoase, cu evenimente păcătoase. Sarcastice şi patetice în acelaşi timp. Care nu ne inspiră încredere, dar le citim! Că s-au pârguit în actualitate, cum s-au pârguit harbujii din această lungă (sau scurtă?) vară fierbinte. Drept care semnează aici

Kunta KINTE

Distribuie pe Facebook

Argeşul

See Full Bio