Cadru didactic la Universitatea Naţională de Arte, artistul Adrian Al. Ilfoveanu se impune prin originalitatea creaţiei sale. De curând, prezent la dezvelirea statuii „Imaculata Concepţiune” la Piteşti (cronica – „Argeşul”, 18 noiembrie), în faţa Centrului de Afaceri, i-am adresat câteva întrebări la care a avut amabilitatea să ne răspundă. (Precizăm că subtitlurile ne aparţin)

„Necuvântătoarele artistice mă acoperă cu totul”

– Domnule Adrian Ilfoveanu, vă rog să încercaţi să vă definiţi ca om şi artist.

– Sunt înainte de toate un om şi abia mai apoi un artist. Însă, dacă ar fi să vă răspund cât se poate de corect la întrebarea dv., aş spune că sunt undeva între cele două paradigme. Ca persoană, comunic foarte puţin despre mine pentru că nu îmi place să vorbesc în numele lucrărilor mele. Ele sunt purtătoarele de cuvânt ale spiritului meu omenesc. Ca artist însă, totul este complet diferit, pentru că „necuvântătoarele artistice” ieşite din mâinile mele îşi strigă atât de mult expresivitatea, încât mă acoperă cu totul…

„Tatăl şi mama mea – doi sori”

– Faceţi parte dintr-o familie de artişti. Simţiţi, cumva, povara celebrităţii tatălui dv., artist foarte cunoscut, dacă nu chiar cel mai valoros al generaţiei sale?

– Tânărul Brâncuşi îi spunea marelui Rodin, citez: „La umbra marilor copaci nu mai creşte nimic”. Ei bine, eu nu am crescut la umbra tatălui meu în primul rând pentru că eu nu sunt pictor, ci sculptor. Tatăl şi mama mea au fost asemenea a doi sori care au avut grijă să nu am parte de nicio umbră în alegerea mea. Un cleşte de lumină care m-a făcut să zbor către o altă lume. Lumea tridimensională… Vlăstarele ilfoveniste ieşite din trunchiurile lor au fost împrăştiate de seminţele unor alte întrupări ale domeniilor artistice. Eu am ales sculptura, iar Nicu, fratele meu, vizualul cinematografic.

„Trăiesc experienţa lui Michelangelo”

– De la „Omuleţul” lui Gopo, la „Păsările” este un drum fascinant…

– Pentru mine, „încarnarea” în metal a Omuleţului Gopo a fost un format figurativ în zona caricaturală a benzilor desenate care nu are nicio legătură din punct de vedere al semanticii artistice cu ceea ce înseamnă mesajul esenţializat al obiectelor de artă pe care le fac în mod uzual. În cazul statuetelor oferite la Gala Premiilor Gopo, eu am adăugat o a treia dimensiune celor două pe care marele public le-a văzut pe ecranele alb-negru ale televizoarelor în vremurile de demult. Ion Popescu Gopo a meritat această trilogie sculpturală pentru că percepţia vizuală oferă acum şi pe aceea tactilă. Este dificil de descris ce simte un om care primeşte un astfel de premiu şi-l ţine în palmele sale. Uitaţi-vă pe chipurile celor care primesc un premiu Oscar. Evident, păstrând proporţiile, expresivitatea şi emoţia sunt absolut la fel, însă când le spun mâinilor mele să scoată din materialitatea telurică oul, pana, ciocul şi zborul, trăiesc experienţa lui Michelangelo care spunea că „Frumuseţea este eliberarea surplusului”. Ce poate fi mai frumos decât să scoţi din Bronz, Piatră sau Lemn ceva care pluteşte suspendat în clipă…

„Sculptura pretinde eternitatea”

– Sunteţi primul, în România, care aţi expus în aer liber. Cum simţiţi „aerul” acesta în raport cu spaţiul închis?

– Inovaţia unei expoziţii de sculptură în aer liber a fost la acel moment o revoltă faţă de spaţiile închise. Lucrările de artă nu trebuie ascunse în safe-uri. Ele trebuie oferite marelui public şi, în egală măsură, ochilor celor mai avizaţi dintre criticii de artă. Eu sunt un om al spaţiului deschis, necenzurat şi lăsat să observe în tandem cu timpul şi vremurile valoarea unui obiect de artă. Pictura este singura care nu se prea pretează la exterior, însă sculptura, arhitectura şi muzica se simt extraordinar în „piaţa publică”. Sculptura nu este făcută din ceară tocmai pentru că pretinde eternitatea şi şi-o asumă dincolo de momentul în care şi-a consumat timpul biologic. Şi, ca să lămuresc cititorii dv., voi spune că atât timp cât aerul din exterior şi cel din interiorul unui spaţiu expoziţional este aceleaşi, sculptura mea se simte în siguranţă.

Eternul feminin, destule fascinaţii

– La Hotelul „Star” aveţi două sculpturi înfăţişând ipostaze ale femeii. Cum vedeţi eternul feminin?

– Imaginaţia bărbaţilor legată de eternul feminin nu se rezumă doar la „Femeia pisică” sau la aceea a „Femeii insectă”. Acestea sunt doar în mintea mea şi cu siguranţă alţii au destule fascinaţii legate de acest subiect. Eu m-am rezumat pentru moment doar la acestea. Am făcut-o poate dintr-o simplă reinventare a miracolului feminin care iese din zona umană şi se transformă în alt regn. În esenţă însă, eu păstrez vocaţia unei aşteptări în care femeia, în toate dimensiunile sale, este un cameleon al formelor imposibil de înţeles fără să o sculptezi măcar cu ochii minţii.

„Un dar exclusiv dintr-o investiţie privată”

– Un subiect: sculptura în forul public, ca aşa-zis mobilier urban…

– Dacă „Imaculata Concepţiune” ar fi percepută ca mobilier urban, atunci laleaua din tablă ruginită sau flacăra aceea din beton de slabă calitate care tronează de zeci de ani în Piaţa „Milea” ce sunt oare? Sferele acelea cu simboluri zodiacale de lângă fostul magazin „Trivale” sau rânjetul în marmură asemeni unei plăci dentare aflat în fata UPIT cum să le înţelegi? Acelea sunt făcute cel mai probabil cu bani publici sau privilegii. Eu am făcut o pasăre care iese cu penele ude din oul de bronz al renaşterii unui oraş, pentru care am pretins NIMICUL! Şi nu este dreptul meu să judec intoleranţele aşa-zis artistice ale unor concitadini care au avut grijă să ne acuze pe noi, cei de la Fundaţia Culturală Ilvoveanu-Badea, de faptul că am oferit piteştenilor din bani publici ceva ce ei nu înţeleg. Legat de această sculptură, piteştenii au de plătit un singur preţ. Acela de a o judeca privind-o… Cu siguranţă, nu generaţia actuală, în marea ei majoritate, este în stare să aprecieze un dar făcut exclusiv dintr-o investiţie privată, ca un respect oferit acestui oraş. Desfiinţați acele orori şi înlocuiţi-le cu lucrări de artă menite să transforme percepţia unui Piteşti în care cred cu tărie! Sunt numeroşi sculptori cu un talent desăvârşit în stare să ofere acestui oraş onoarea pe care o merită. Eu, alături de familiile Ilfoveanu şi Badea, am dăruit ceva sperând ca şi alţii să ne urmeze gestul. Personalitatea unui oraş este mai importantă decât personalizarea acestuia…

„Rezonează, cântă şi ţipă”

– Ce vă stimulează mai mult: lemnul, piatra sau bronzul?

– Fiecare materialitate are particularitatea sa. Până şi fibra din spatele esenţei lemnului se simte în tăişul daltei. Rezonează, cântă şi ţipă când este lovită până devine formă. Să ştiţi că sculptura este singura artă în care nu mai poţi îndrepta nimic! Fie că vorbim despre lemn, piatră sau bronz… Nici măcar aurul, oricât de maleabil ar fi, nu-i permite sculptorului să greşească. Cel mai mult îmi place să sculptez oamenii. La studenţii mei de la Universitatea Naţională de Arte mă refer. A scoate dintr-un student un artist este cu mult mai provocator decât lemnul, bronzul sau piatra. Aceea este suprema provocare…

„Mi-am asumat eşafodul”

– Cum este privit artistul astăzi, în societatea românească?

– Artistul este privit ca un ciudat într-o societate dominată de grobianism, incultură, violenţă, impuneri, restricţii, ură, segregare, intoleranţă sau manele… Evident, lista poate să continue, pentru că noi suntem unici în lume… Dacă numai în limba română cuvântul „dor” are semnificaţie, în aceeaşi limbă română lista lucrurilor care bântuie o societate este nesfârşită… Alexandru Ilfoveanu este privit ca un artist făcut să lupte cu dalta împotriva vremurilor. Mi-am asumat eşafodul şi sunt mândru că voi fi reabilitat într-o zi.