Astăzi începe cea de-a 39 ediţie a Simfoniei Lalelelor. Timp de trei zile, Piteştiul va fi gazda multor manifestări cultural-artistice. Oraşul va fi şi capitala florilor, a muzicii şi a tinereţii. La prima vedere, Simfonia Lalelelor nu e altceva decât o chestiune de simpatie socială faţă de această floare cu tendinţe convergente – o chestiune de gust şi de stil. Dar la o privire mai atentă, manifestarea susţine şi inspiră simbolic existenţa şi acţiunile comunităţii piteştene.

Dacă nu înţelegem acest lucru, atunci sărbătoarea respectivă devine un simplu eveniment de satisfacţie estetică sau o problemă de marketing. Şi mai este ceva: simfonia este şi o reprezentare simbolică a trezirii la viaţă a vegetaţiei pe care pământul o poartă de-a lungul verii; vegetaţie simbolizată de lalea. Iar în felul acesta, la Piteşti, realismul urbanului, nervos şi repezit, se întâlneşte, prin simfonie (expoziţie şi târg), cu misticismul naturii şi cu puterea de regenerare a primăverii. Astfel, o sărbătoare florală face ca viaţa orăşenească să continue, mereu creator, cu rădăcinile pierdute în lumea florilor, cu oameni anonimi, cu eroi necunoscuţi, cu legende, cu mituri de două ori vii, o dată prin prezenţa imediată a oraşului, iar a doua oară, prin aureola depărtată a naturii.

Pe de altă parte, Argeşul mai are o floare care ar trebui celebrată la o zi anume. Este vorba de bujorul de munte. Or, dacă bujorul de munte este făcut legendar de către varianta musceleană a „Mioriţei”, laleaua este transmisă sau comunicată prin legenda Brunhildei, o walkirie, adică o slujitoare a lui Odin, zeul suprem în mitologia nordică. Laleaua este una dintre cele mai elegante flori şi ea provine dintr-o floare sălbatică ce creştea, la fel ca bujorul, în munţi. Cu timpul, laleaua a devenit simbolul Olandei, iar în România un eveniment important dedicat acestei flori are loc anual, pe timp de primăvară, la Piteşti. Şi astfel, laleaua, sub inspiraţia divină a inginerului Ilarie Isac, devine simbolul Piteştiului; un simbol în care se revelează o ordine a creaţiei reînnoite, în care se desfăşoară un sens, poate un sens al vieţii noastre pe aceste frumoase meleaguri. Dacă prin varianta musceleană a „Mioriţei” avem de-a face cu spectacolul marilor schimbări pe care le suferă vegetaţia şi care se petrec an de an pe faţa pământului, schimbări simbolizate de bujorul de munte, prin Simfonia Lalelelor avem de-a face cu o sărbătoare de primăvară, în timpul căreia sentimentele oamenilor, de iubire, bucurie şi frumos, sunt transfigurate şi simbolizate de lalea.

Prin urmare, dacă ne întoarcem privirea de la legenda lalelei la legenda bujorului de munte, cuprinsă în varianta musceleană a „Mioriţei”, observăm că aici uciderea ciobănaşului nu este, ca în legenda nordică, legată de eliberarea fecioarei, ci e o crimă fratricidă, dar necesară, deoarece aceasta este soarta protagoniştilor. Aşadar, aceste metamorfoze florale, atât laleaua, cât şi bujorul de munte, se dezindividualizează prin moarte şi se reîntorc în regnul vegetal, completând uluitoarele capacităţi ale spiritului uman de a se identifica cu natura – mai ales când vorbim despre moartea prin violenţă a unei fiinţe inocente şi superioare care aduce după sine crearea unei flori. Mircea Eliade afirmă că naşterea unui erou dintr-o floare – sau transformarea lui în floare – aparţine unor motive universale. Autorul român pune în lumină universalitatea motivului şi, de asemenea, nenumăratele subteme ale acestuia – „eroul sau eroina se naşte dintr-o plantă sau se transformă într-o plantă când este ucis”.

Evident, în aproape toate cazurile, moartea nu e decât aparentă. Se poate spune că eroul îşi schimbă numai înfăţişarea pentru un timp, fiindcă, în cele din urmă, îşi reia forma umană. Şi mai ştim că aceste flori nu cresc oriunde, ci numai acolo unde sunt îngropaţi eroii, războinicii căzuţi în luptă, fiinţe semilegendare care au fost ucise, deci cei care mor prin violenţă. Ideea aceasta este dată de faptul că moartea naturală nu este „creatoare”; numai dintr-o fiinţă extraordinară, căreia i se curmă brutal cursul vieţii, poate „naşte” ceva. O viaţă de această calitate consumată incomplet în condiţia umană a eroului se prelungeşte sub o altă formă: de floare, de arbore etc.

În concluzie, ce bine ar fi ca şi bujorul de munte să fie celebrat ca laleaua, având în vedere că este floarea Muscelului – furată de către sibieni – pentru că muscelenii, din cauza decadenţei Câmpulungului, nu mai au starea de spirit necesară pentru astfel de manifestări! Dacă bujorul de munte a fost luat de sibieni, floarea de colţ a rucărenilor a fost luată de braşoveni. Şi voi încheia cu o întrebare: oare de ce nu se gândesc cei de la Mioveni să organizeze o manifestare închinată bujorului de munte, pentru că tot pretind că sunt avangarda culturală-artistică a muscelenilor? Or, cu activităţile atât de plictisitoare ale Centrului Cultural Mioveni nu cred că există vreo şansă. În „Mioveni, numele tău este Argentina” ar putea creşte ciulinii argentinieni, nu bujorii carpatini. Dar, deocamdată, să ne bucurăm din tot sufletul de Simfonia Lalelelor şi să-i mulţumim domnului inginer Ilarie Isac pentru inspiraţia sa.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio