Trecerea ţării noastre la democraţie nu s-a făcut în urma unei experienţe democratice pure din punct de vedere chimic. Nu s-a putut acest lucru. Multe caracteristici ale vechii societăţi comuniste au pătruns în noua ordine socială. Dacă s-ar fi urmărit eliminarea brutală a acestor caracteristici, s-ar fi repetat ceea ce s-a întâmplat la instaurarea comunismului. Ar fi început un război civil şi o istorică vânătoare de vrăjitoare. Iată de ce Corneliu Coposu, Petre Ţuţea, Ion Diaconescu au rostit toţi că îi iartă pe cei care le-au făcut rău, dar nu-i uită. Iar Ion Iliescu a militat pentru consens naţional. Şi nici punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara nu s-a putut aplica în noile condiţii ale democraţiei. Aşa că politicienii noştri s-au ferit de o nouă barbarie cu riscul decadenţei sociale. Resentimentele nu-şi aveau locul şi nici timpul. Ele ar fi stimulat energii necontrolabile. Nu era timpul de plătit poliţe individuale, pentru că societatea românească în ansamblul ei cerea o reparaţie morală.

Şi totuşi, ce s-a întâmplat cu destinul postdecembrist al României? Dacă foştii comunişti au fost salvaţi, nu înseamnă că România nu a fost scoasă la mezat chiar de către cei care fuseseră salvaţi de legea talionului. Şi totul a început cu retrocedările către minorităţi, a căror cale a fost deschisă de către Convenţia Democrată la sfârşitul mandatului 1996-2000 prin OUG 83/1999. A început astfel cea mai mare mârşăvie cunoscută de istoria poporului nostru şi care a fost continuată de către vicleanul fost prim-ministru Adrian Năstase. Acesta a avut o atitudine obedientă umilitoare faţă de Germania. Dacă americanii ne-au impus pentru accederea în NATO să recunoaştem prezenţa Holocaustului în ţara noastră şi să renunţăm la stagiul militar obligatoriu, rămânând practic fără armată, nemţii, mult mai agresivi cu impunerea pentru acceptarea în Uniunea Europeană, ne-au obligat să cedăm Banca Comercială Română şi Petrom către Austria şi să fie restituit tot ce a revendicat minoritatea germană din România, deşi această minoritate mai fusese despăgubită pentru locuinţele la care renunţaseră în mod voluntar. Adrian Năstase ar trebui chemat în boxa acuzaţilor pentru lovitura fatală dată economiei româneşti. După el, jaful României a fost continuat de Călin Popescu Tăriceanu, care a concesionat resursele de gaze naturale înainte de verdictul de la Haga în legătură cu statutul juridic al Insulei Şerpilor, invocând în mod ipocrit că altfel nu am fi câştigat la Haga.

Prin urmare, astăzi, după 27 ani de democraţie, avem în faţă o altă lume şi nişte partide aflate în descompunere, sfâşiate de intrigi, măcinate de ambiţii, date pradă tuturor veneticilor şi bandelor de afacerişti, în care nu mai regăsim nici măcar umbra palidă a vreunui ideal. Suntem mereu poziţionaţi pe două trepte de simţire şi interese fără corespondenţă între ele şi fără relaţii, două inele de temperament, componente ale aceluiaşi ethos, dar străine între ele. De exemplu, după o epocă de încredere, speranţă şi optimism, adică după teză, vine o epocă bruscă de scepticism, de îndoială, prin urmare antiteza.

Tot aşa se observă că după o epocă, să zicem, de ateism, urmează în mod brusc, ca o antiteză, o epocă de fanatism religios. În politică, de asemenea. După o epocă de libertinaj demagogic, urmează totdeauna o epocă de despotism, de decadenţă. Am trecut, de exemplu, de la fanatismul religios din perioada interbelică la ateismul diabolic din perioada comunistă, ajungând la decadenţa actuală. Este vorba de convertiri şi transformări siluite care îşi au istoricul lor. Cândva, Eugen Lovinescu spunea că sufletul nostru a rămas în urma instituţiilor şi elementelor de civilizaţie pe care le-am importat de la vest-europeni.

Apoi, mai este şi Mircea Vulcănescu, care a lansat, ca pe un strigăt de război, teza celor două Românii. „Sunt două Românii deosebite – afirma tranşant Vulcănescu: România satelor şi România oraşelor (…) De o parte România modernă a oraşelor, a confortului şi a bunului trai, a civilizaţiei materiale a Occidentului, a industriei şi a maşinii (…) De altă parte, România de la sate, România configuraţiei spirituale autohtone, care a durat acest neam: aceste două Românii – una autohtonă şi autentică, a satelor, cealaltă străină a oraşelor (…) rupte una de alta prin aproape două veacuri de evoluţie divergentă” (Dimensiunea românească a fiinţei). În simplitatea viziunii lui Mircea Vulcănescu nu se întrezăreşte ceea ce urma să se facă din aceste „două Românii”, în sensul că astăzi România nu le mai aparţine românilor. Nici celor de la oraşe, nici celor de la sate. România este pe primul loc între ţările din Europa în funcţie de procentul de teren agricol controlat de companiile cu capital străin. Şi mă opresc la agricultură fără să mai amintesc băncile, pădurile, gazele naturale sau industria românească.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio