Despre căderea guvernului social-democraţilor se spun multe: unii sunt de părere că raţiunea acestei căderi trebuie căutată la Bruxelles, alţii la Washington. S-a invocat chiar şi FMI sau Banca Mondială. Însă nimic mai neadevărat, pentru că iţele acestei dărâmări ar trebui, poate, căutate la Cotroceni. Şi nu ne miră acest lucru, pentru că poporul nostru este obişnuit să fie condus îndeosebi de preşedintele de ţară, nu de alte puteri guvernamentale democratice. Pentru alegătorii noştri funcţia de prim-ministru, de exemplu, este o funcţie subordonată preşedintelui, nu Parlamentului.

Ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută cu Guvernul Dăncilă în Parlament a creat o confuzie destul de mare în rândul cetăţenilor. Mulţi dintre ei, milioane chiar, nu au cultura democratică necesară pentru a cunoaşte rolul şi autoritatea fiecărei puteri într-o democraţie. Acest lucru este unul dintre viciile democraţiei noastre dâmboviţene. Pentru noi, aşadar, statutul de preşedinte spune tot. Nu contează ideea democratică a puterii, care ar trebui să rezide din reprezentanţii întregii naţiuni. Funcţia de prim-ministru nu ne spune prea multe. Se crede că numai preşedintele de ţară exercită influenţa cea mai mare asupra treburilor statului. Am trăit prea mulţi ani cu imaginea preşedintelui Nicolae Ceauşescu, pentru a nu acorda importanţa covârşitoare primului funcţionar al ţării. Şi astfel, s-a instituit credinţa că tot ce e de dorit trebuie să vină de la „conducătorul iubit”, de la cel care tronează undeva sus, deasupra cetăţeanului.

Aceasta este istoria noastră postdecembristă, care nu se face vinovată că nu am înţeles-o la timp, mai ales că ea nu se dezvăluie totdeauna cu glas tare şi cu înţeles. Iar pentru faptul că-i înţelegem învăţăturile abia acum când e prea târziu, nu putem arunca vina pe istorie. Alţii au imaginea preşedintelui ca a unui rege; în niciun caz ea nu este imaginea unui profesor de fizică, meditator în timpul liber pentru a câştiga banii necesari cumpărării celor şase case.

Prin urmare, cu cât un popor se află într-o situaţie mai precară, cu atât nevoia de continuitate şi stabilitate se face mai simţită în rândul acestuia. Iată de ce un preşedinte aflat în funcţie, chiar dacă este spre sfârşitul mandatului, urmăreşte ca în perioada campaniei electorale climatul politic să fie în criză. Este principala temă de campanie prezidenţială. Să dărâme guvernul aflat în exerciţiul funcţiunii, să nu numească miniştri, să nu aprobe bugetul ţării etc. Este exact ce a făcut Klaus Iohannis până a reuşit să dărâme guvernul social-democraţilor. Se induce astfel în mintea alegătorului nevoia de stabilitate şi ordine. Şi, ca o consecinţă firească, acesta îl va alege pe cel deja aflat în funcţie. Şi astfel, ştiind acest adevăr, preşedintelui nu-i rămâne decât să stârnească pasiunile în rândul electoratului şi să-l ţină într-o stare de încordare până ce acesta îşi exercită votul. Iar dacă un candidat obişnuit va încerca şi el anumite intrigi, cum sunt cele ale lui Mircea Diaconu, manevrele sale nu se pot exercita decât într-un spaţiu limitat.

Lui Diaconu nu i-a rămas decât candidatura independentă, dar aceasta este numai o manevră a sa, actoricească, fiindcă noi ştim că Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu sunt în stare de orice, numai să-şi vadă candidatul lor la Cotroceni. Când, dimpotrivă, însuşi şeful statului candidează, el va folosi în interesul propriu forţa guvernului. Aici trebuie găsită raţiunea dărâmării Guvernului Dăncilă. Dar şi mai interesant mi se pare că însăşi Constituţia permite manevre şi intrigi efectuate de preşedintele ales chiar de-a lungul anului în plus faţă de cei patru ani cât sunt valabili pentru un mandat al celorlalte forţe democratice. Acest an în plus îi permite preşedintelui să-şi aroge puteri care nu-i aparţin. Mai ales că preşedintele actual, dacă va fi reales, va alterna relaxarea între excursiile din SUA şi drumeţii montane, pentru că aşa ne-a obişnuit în primul său mandat. Prin urmare, în ultimul an de mandat, anul în plus prezidenţial, el nu va mai guverna în interesul statului, ci în cel al realegerii sale; el se prezintă în faţa alegătorilor ca singurul politician responsabil, de care cetăţenii au nevoie. Şi astfel, pe măsură ce se apropie alegerile, intrigile devin mai active, agitaţia mai vie şi mai răspândită. Ţara întreagă cade într-o stare de surescitare, alegerile devin materia primă în presă, subiectul conversaţiilor particulare, scopul tuturor demersurilor, obiectul tuturor gândurilor, singurul interes al prezentului. Şi, peste toate acestea, tronează preşedintele aflat în ultimul său an de mandat. De aceea nu se pune problema ca Iohannis să nu intre în turul doi. Acest lucru nu i se datorează neapărat capacităţilor lui politice, ci prejudecăţilor noastre, reprezentarea din minţile noastre, aşa cum am mai spus, a funcţiei de preşedinte de ţară. Lucru pe care îl cunosc foarte bine cei de la Cotroceni. Or, noi ne dorim să realegem primul funcţionar al ţării care să servească interesele noastre, ale României, nu ale altcuiva.                                               

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio