A face distincţie între bine şi rău înseamnă a face apel la legea morală din tine. Dar nu aşa cum a făcut recent aşa-zisul filosof Gabriel Liiceanu, ci în sensul că, atunci când greşim faţă de un semen, ne cerem scuze, iar când ni se greşeşte, primim scuze. Nu putem face afirmaţii de genul: „Guvernul Grindeanu ar putea da, în plină zi de astă dată, o ordonanţă de urgenţă prin care să se deschidă în buget un capitol special pentru repararea gurilor ştirbe ale românilor. De unde să vină banii? Din averile adunate de-a lungul mandatelor de penalii Coaliţiei PSD-ALDE, urmăriţi în justiţie şi totuşi puşi recent pe liste şi intraţi în Parlament”.
Aşa este! Să se ia bani de acolo. Dar de ce priveşte epigonul lui Noica problema numai pe jumătate? De ce să nu se ia bani şi de la idolul său de la Sibiu? Şi de la alţi îmbogăţiţi de pe urma tranziţiei? Ştiţi de ce? Pentru că aceştia sunt de dreapta şi au dreptul să se îmbogăţească. Dar dumneata, filosofule ratat, care ai stat în umbra lui Noica şi ai fost trimis de „cei fără dinţi” să studiezi în Germania, cum te-ai îmbogăţit? Cum ţi-ai făcut Editura Humanitas, de i-ai lăsat pe studenţi fără bani, din cauza preţurilor care dau măsură avariţiei tale? Nu mă interesează Europa ta, dacă nu mă primeşte aşa cum sunt, chiar şi fără dinţi. Câţi dinţi avea Petre Ţuţea când l-ai cunoscut? Şi ce spirit! Nu mă interesează faţa ta ferchezuită şi zâmbetul tău fără suflet. Nu mă interesează nici îmbogăţiţii ce se declară de stânga şi îi manipulează pe cei fără discernământ. Mă interesează cei fără dinţi, cei bătrâni şi bolnavi, aceştia îmi dau puterea de a scrie aici, dar care au ajuns astăzi adevăraţii ţapi ispăşitori pentru unii ca Gabriel Liiceanu. Acest gânditor de mucava a scris cândva despre „uşa interzisă”, stabilind limitele suportabilităţii. Or, această idee este luată din cărţile lui Balzac, care se referă la budoarul doamnelor, numai că epigonul lui Noica a înlocuit cuvintele. Deci, domnule Liiceanu, fii bărbat, şi nu femeie, nu te folosi de uşi interzise! Ieşi, domnule, în arenă, nu te ascunde după uşi! Mai mult, de ce nu ar avea şi aceşti bătrâni fără dinţi o limită a suportabilităţii? Cât să mai suporte profitori de genul lui Liiceanu?
Prin urmare, sunt şi oameni convinşi că nu joacă niciun rol în propriile fapte reprobabile. Aceştia sunt damnaţii. Pe ei îi găseşti peste tot: pe stradă, prin cârciumi, la serviciu etc. Dar şi în saloanele pretinse academice. Sau chiar pe străzile civilizate ale Europei. De exemplu, nici nu vă imaginaţi cum reacţionează Liiceanu când se enervează. Astfel de oameni nu se consideră vinovaţi cu nimic, ci, dimpotrivă, chiar ei te acuză. Nu au credinţa că sunt vinovaţi, pentru că nu aspiră la iertare. Totul se petrece cu o seninătate olimpiană. Nimeni nu e răspunzător pentru ceea ce e; vinovăţia e la suprafaţă, la nivelul convenţiilor. Temerea e îndreptăţită; suntem doar atât de săraci, atât de slabi, atât de uşor de ruinat şi de nenorocit! Or, în trecut, omul trăia într-o vinovăţie premeditată. Se considera că este prins în capcana răului şi trebuie să lupte cu el, să fie iertat.
El era supus imperativului moral de a lupta cu păcatul. Astăzi suntem însă moştenitorii neajutoraţi ai ateismului diabolic, epigonii revoltei, o adunătură de rebeli care deplâng în taină eliberarea din înlănţuirea cosmică. Omul trăieşte, aşadar, cu o nevinovăţie premeditată: indiferent de ce face, se consideră nevinovat. Nu mai luptăm cu păcatul, ci îl ascundem. Nu ne mai interesează iertarea, pentru că nu mai ştim să iubim. De la iertare se ajunge la iubire. Şi nu invers. Dacă pornim de la iertarea semenului nostru atunci când greşeşte, adică de la acea „iertare minimală”, ne-am ajuta să ne suportăm reciproc. Or, nemaiavând sentimentul vinovăţiei, cineva, desigur, trebuie să plătească. Acesta este ţapul ispăşitor; un personaj biblic, dar reînviat în secolul al XXI-lea. Să avem conştiinţa împăcată, e tot ce vrem. Să-ţi recunoşti vinovăţia, să-ţi mărturiseşti sincer erorile e lucru rar. Pentru asta există ţapul ispăşitor, adică celălalt, cel fără dinţi, bolnav şi bătrân, niciodată eu.
Prin urmare, e vorba de bătrânii fără dinţi care, din când în când, îşi strâng forţele pentru a protesta împotriva nedreptăţilor. Or, cineva doreşte ca aceşti bătrâni să fie abandonaţi. Ce să căutăm cu ei în Europa? Iar dacă până astăzi s-a mers pe morala că vinovaţi sunt ceilalţi, de regulă cei tineri – nu ştiu dacă a fost drept, dar a fost biblic – astăzi, ideea aceasta s-a schimbat, vinovaţi nu mai sunt cei tineri, ci bătrânii. Aceasta-i logica actuală. Cel tânăr a fost până mai ieri ţap ispăşitor. Acest ţap este acum cel bătrân şi fără dinţi. Noul ţap ispăşitor nu mai este justificat biblic, ci economic. Astfel, astăzi se construieşte o morală pentru care imperativul este contestarea celor bătrâni, fără să se mai ţină cont de suferinţa lor, pentru că aceştia sunt consumatori de buget. Însă bieţii bătrâni au ajuns să moară precum elefanţii, în locuri numai de ei ştiute, pentru că nu se mai pot bucura de grija unui medic şi de adăpostul unui spital. Se judecă gerontologic şi contabil, nu clinic şi axiologic. Şi astfel, senini şi senili, bătrânii noştri, după o viaţă plină de privaţiuni de tot felul, au ajuns să fie jigniţi de un profitor precum Liiceanu. Însă să-ţi recunoşti limitele (ceea ce nu e cazul lui Liiceanu, care chiar a scris o carte despre „limite”, dar mediocră), să-ţi mărturiseşti erorile este un lucru rar astăzi. Pentru asta există ţapul ispăşitor, adică celălalt, cel bătrân şi fără dinţi. Iată imperativul moral actual!
Gheorghe SAVU
4 Comentarii
Dorin
Cred ca e demn de citit urmatoarele:
Niels Schmecker – August 16th, 2014 at 00:04 none Comment author #11900 on In dialog cu cititorii mei by Contele de Saint Germain
Mai devreme sau mai tarziu, oricare dintre noi – fie el si… supraom da dreapta, caci anticomunist, elitist, liberal selectiv, monarhist etc – se transforma inevitabil in “om de prisos”. In cazu’ cel mai fericit – intr-un portret – bun de purtat la sarbatori – sau chiar in… moaste sfinte, bune de pupat intru indeplinirea celor mai secrete si dragi idealuri – saracirea sau moartea dusmanului, ori macar decesu’ caprei vecinului. Ce-i drept, cimitirele sunt muuuult mai intesate de indivizi indispensabili, decat e, de exemplu, Palatu’ Cotroceni, vila Lac 3 sau Vila Dante… Cum n-am chef sa fac pe moralistu’ pe banii mei, cu atat mai putin pentru unii care se cred semi/zei – nu dau nume, se stiu ei ???? prefer sa redau un articol… amutitor, din ignorata presa argeseana – o adevarata revelatie intelectuala. Asadar:
“Oameni de prisos
Articol scris de: Gheorghe Savu Data publicării: 14.02.2013
Conceptul “oameni de prisos” este unul sociologic şi îi identifică pe cei care consumă, fără să producă ceva. Societatea noastră este plină de astfel de oameni. Iar dacă e să ne luăm după politicieni, majoritatea românilor au ajuns oameni de prisos, pentru că – nu-i aşa? – consumăm mai mult decât producem. Însă nimeni nu recunoaşte că este om de prisos. De prisos este totdeauna celălalt, de prisos sunt alţii. Or, cu fiecare zi, oamenii de prisos îşi adaugă noi membri. Dacă într-un timp foarte scurt nu ţi-ai făcut un rost, nu te-ai obişnuit cu internetul, bursa, calculatorul, telefonia mobilă, şi mai lucrezi şi la bugetari eşti considerat om de prisos. Însă omul de prisos nu se supune în mod voluntar acestui statut. El mai încearcă să dea din mâini, să se strecoare într-un fel sau altul în rândul celor cu folos, dar totul este o simplă amăgire.
Sigur, există şi oameni de prisos care se lasă în voia sorţii, iar alţii ajung să se izolaze. Primii devin delincvenţi, ceilalţi sinucigaşi. Însă cei mai mulţi dintre aceşti oameni de prisos sunt naivii. Aceştia mai încearcă să se facă utili societăţii în care trăiesc. Încercare zadarnică din păcate, pentru că timpurile actuale dispun cu dezinvoltură de ei. Singurii care mai pot să-i ajute sunt politicienii, dar care se folosesc de oamenii de prisos la fel cum copiii se folosesc de jucăriile lor: îi aliniază, îi trec în revistă, apoi, după alegeri, îi uită. După alegeri totul intră în normal, vin alte evenimente mai importante: raportul MCV, problemele cu bugetul european, coabitarea preşedintelui cu premierul etc. Aşa că totul se dovedeşte o nouă înfrângere pentru aceşti oameni.
Oamenii de prisos pot fi identificaţi cel mai bine în oraşe, pentru că ele se prezintă ca nişte cercuri concentrice ce determină moduri diferite de viaţă, favorizându-i pe unii, descurajându-i pe alţii. Cei bogaţi în centru, cei săraci în periferie. În centru cei utili, în periferie cei inutili, în centru cei de folos, în periferie cei de prisos. Între centru şi periferie apare un dezechilibru bazat pe iluzia de reciprocitate. Dezechilibrul acesta este o sursă de discriminare, delincvenţă şi marginalizare. Centrul face istoria, periferia o suportă. Nimic din centru nu se prelungeşte în periferie (poate numai câinii comunitari). Drept care cercurile concentrice urbane actuale vin cu stări de spirit diferite: solitari în centru, gregari în periferie. De aceea, numai în centrul oraşelor există statui. De altfel, statuile întruchipează limitele instauratoare ale unui timp trecut pentru un om mare – nu pentru mulţimi – pe care îl reproduc şi, în acelaşi timp, îl păzesc. Mulţimile nu au statui. În mulţimi nu există personaje, în mijlocul lor eul şi sinele pier. Văzute de la distanţă, chipurile celor care formează mulţimile nu se disting, sunt o mulţime fără contururi, o masă clocotind. În mijlocul mulţimilor, totul se învârteşte, se amestecă, se desface. Totodată, centrul este stabil, periferia este instabilă. Marile revoluţii vin din periferie, ai cărei oameni cuceresc centrul. Revoluţiile nu se fac de către oamenii marilor bulevarde, locatari ai somptuoaselor vile din centru. Prin urmare, în periferie locuieşte omul de prisos pentru centrul oraşului, omul cu gândurile nedefinite, dezordonate, haotice. El nu ştie prea multe, dar are nevoie de idealuri. Iar politicienii i le fabrică. Însă totul este definitiv, inclusiv sărăcia lui.
Şi, totuşi, omul de prisos vrea să întoarcă roata vremii şi să se facă util. Dorinţa lui fiind imposibil de realizat, ea va reprezenta sursa alienării. De aceea, putem spune că omul de prisos este alienatul contemporan. Ştim că alienarea înseamnă o separare de sine însuşi, este pierderea sinelui în altul, proiectarea sinelui şi înlocuirea lui cu un idol. Societatea noastră este plină de idoli şi idolatrii. Între aceştia se stabilesc raporturi maşinale care nu au legătură nici cu gândirea, nici cu sentimentul. Şi totul devine simplu: omul de prisos unde latră acolo mănâncă, la fel ca şi câinii. În ipostaza noastră actuală, concretă, aşadar, democraţia nu poate să se instaureze fără un revers al medaliei: ea produce un prisos uman urban pe care vrea să-l verse la sate. Iată de ce trebuie să ne mulţumim cu performanţele economiei de piaţă, în contul pieirii a sute de mii de Ioni. La oraş – Johni, la sat – Ioni. Pentru prosperitatea unui John vor fi sacrificaţi o mulţime de Ioni. De aceea, la noi, democraţia are doar rolul de a-i consola pe cei învinşi. Istoria vieţii noastre democratice de după ’89 nu constituie altceva decât lozincile de consolare a învinşilor.”
Habar n-am cine este omu’ asta – Gheorghe Savu – dar ma declar fan absolut al unui asemenea jurnalist! Dupa ce terminati si “rumegati” textul de mai sus, puteti rasfoi si restul articolelor semnate de el… Pe cuvant de onoare ca merita, mai mult decat orice dreptangiu mustind de deontologie, ca Plesu, Patapievici, Liiceanu si ultimu’, da’ nu in ultimu’ rand – zupremu’ insusi!
wcinul
Domnul Savu a mai scris si sub preudonimul Dorin si sub cel al lui Puiu si cred ca acum va scrie si sub al meu. De fapt el scrie sub diverse pseudonime, mai putin al Vecinului Costica. Astazi acesta este cadoul meu.
Intr-o frumoasa dimineata de martie la Penitenciarul Colibasi o masina escortata de alte cateva, va ridica trupul insufletit al Marelui Martir condamnat pe nedrept pt o mana de nelegiuri aduse urbei. Aceasta rusine adusa Ciumei Rosii va fi in sfarsit readusa la stomatologul politicii argesene printr-o reparatie morala atat de necesara. Oamenii din staff sunt impartiti in doua tabere asteptand Judecata de Apoi. Vecinul Costica, Il cappo di tutti cappi, iese de la parnaie si va avea grija ca dupa ospat se se ocupe de dizidenta. Organizarea evenimentului cu surle si trambite va avea loc intr-o locatie de prim rang in care doar unsii ciumei vor fi primiti. Vor cadea multe capete, iar piatra pe piatra nu va mai sta. Cu toti dintii in gura, Vecinul Tuturor va fi Lapusneanu pentru multe luni de aici inainte. Vor urma mici batalii pentru putere care se vor termina cu o decapitare a mai multor indivizi care nu s-au supus in perioada cand Mafiotul Primordial a fost in puscarie. Lista este facuta si asteapta numai Apocalipsa. Batranul se intoarce sa protesteze la stomatologia PSD. Si Savu va fi iertat. El a fost supus pana la capat.
MARIANA
Din păcate politicienii, consideră că poporului i- au căzut toţi dinţii şi drept urmare poporul nu mai reprezintă un risc pentru politicieni.
Oare va răsturna buturuga mică, carul mare sau buturuga mare va răsturna carul mic?
Puiu
Oare poti sa mai faci un comentariu la editorialele „Presedintele navetist si” Protestul celor fara dinti”? Ar insemna sa strici toata arhitectura realitatii si curajului pe care le-a semanat cu pricepere editorialistul Ggheorghe Savu. Ma bucur ca Dorin a publicat in intregime articolul „Oameni de prisos” de care aminteam in comentariul meu din 1 februarie 2017 si pe care vi-l recomandam sa-l cititi. Imi pare rau pentru „wcinul „si daca n-ar avea atata rautate ar intelege ca Savu Gheorghe este doctor de suflete, nu stomatolog. Nu mai vreau sa intru in conflict cu dumneata” wcine”, dar vreau sa-ti atrag atentia, ca de data aceasta ti-ai ales prost numele de comentator. Scoate „floarea albastra” din continutul numelui si ajungi la concluzia ca numele rezultat este pe masura comentariului tau! M-am uitat si pe „cadoul tau” si ti-am dat si dreptate , dar mai las-o dracului de” ciuma rosie”, ca te infurie atata rosu. Poti sa stii care este karma ta ?Pentru curiozitatea care te marcheaza, afla ca numele asta, cu care semnez, nu este pseudonimul lui Savu. Sa fii sanatos, ca belele curg rau, cum zicea Cosbuc in poezia” Numai una”: „Pe umeri pletele-i curg rau…”