Într-una din zilele de la începutul lui februarie, când nori grei acopereau cerul, dând Capitalei o înfăţişare de urbe balcanică, preşedintele Klaus Iohannis a ţinut o cuvântare în Parlament. Discursul său a fost înviorat de intonaţia locală, de vorba apăsată şi pe jumătate ironică, având ceva din temperatura de afară. Sigur, nu m-am aşteptat de la fostul cadru didactic la o elocinţă de bară ca a avocaţilor, nici la una de amvon ca a preoţilor, nici la una ca a parlamentarilor cu talent oratoric, dar am sperat să se străduiască şi, cel puţin, să se ridice la elocinţa de catedră a unui profesor de liceu. Mi-a fost dat în schimb să aud unele idei susţinute printr-un vocabular sărac, dar vehement, imagini de o rară lipsă de cuviinţă. Domnul preşedinte a mers până la cele mai interzise expresii („Aţi obosit? Ghinion!”), un joc permanent de aluzii, un val de vorbe pălmuitoare, zguduitoare… „Nu există un Dumnezeu al popoarelor, a spus cândva vodă Duca, pentru că, dacă ar fi existat, nu aş fi ajuns eu domnul românilor.” Acum încep să cred şi eu că nu există un astfel de Dumnezeu, pentru că, dacă ar fi existat, nu ar fi ajuns preşedinte al ţării un om care a făcut bani din traducerile unor tranzacţii de copii, un om care a falsificat documente pentru a-şi procura case, care a dat meditaţii atât de multe, încât s-a îmbogăţit, un om care investeşte în imobiliare, nu în copii etc.

După discurs, preşedintele „românilor mei” a plecat la Sibiu. E ceva inactual în naveta aceasta săptămânală. Dacă nu cumva o bătaie de joc la adresa românilor. Dl. Iohannis refuză să vadă aspectele şi problemele urgente ale ţării. În plină societate românească, atât de neliniştitoare, divizată de atâtea chemări adverse, preşedintele Iohannis trece indiferent în drumul său spre Sibiu. Şi mai este şi flancat de escorta SPP. Deci, unde merge? La doamna Iohannis, care şi ea îşi are escortă personală, de parcă altfel n-ar putea să se deplaseze la Bucureşti! Dar, deh! La Sibiu dă bine să ai gardă personală. Pe vremuri, I.L. Caragiale spunea că o astfel de gardă e visul românului. Drept care, noile personaje caragialeşti întruchipează figuri vii pe care le cunoaştem foarte bine. Iar regizorul nu trebuie să mai creeze vreun rol, pentru că el e deja creat în realitatea românească. Or, după câte ştiu, un preşedinte de ţară trebuie să se poziţioneze pe linia de hotar dintre stânga şi dreapta. De la acest punct de confluenţă, el poate vedea desfăşurându-se planurile realităţii, când abrupte, când domoale, şi să le medieze spre normalitate. Însă ultimii doi preşedinţi s-au poziţionat numai pe planurile abrupte ale realităţilor româneşti, devenind doctrinarii uneia dintre părţi. Iar odată cu preşedintele Iohannis s-a pus capăt şi simbolisticii prezidenţiale, ducând solemnitatea acestui nivel în stradă, participând alături de protestatari care exprimau numai un punct de vedere al opiniei publice.
Prin urmare, cred că timpurile actuale se potrivesc într-o mare măsură creaţiei lui Caragiale, dacă au reuşit să aducă direct din provincie un politician caragialesc prin temperament, prin ton, prin ceea ce face şi vorbeşte şi să-l pună în fruntea ţării.

E oare logic să-i întrebi pe cetăţeni dacă doresc respectarea legii? Mi se pare un truism. Un truism absurd, dar costisitor. Mă refer la referendumul lui Klaus Iohannis. Nimic nu justifică o astfel de acţiune politică. Dar poate că ea face parte din „România lucrului bine făcut”. Sau poate că face parte din strategia preşedintelui de a prinde două mandate. Deci, ţara noastră se măsoară acum în latitudinea profitului şi longitudinea mandatelor prezidenţiale. Totul a devenit un fel de contabilitate, greu de imaginat, dar şi mai greu de suportat. Pe de altă parte, îmi aduc aminte că am citit într-o carte despre faptul că atunci când Dumnezeu şi-a expus capodopera – pe om – diavolul a avut neruşinarea să rânjească, motiv pentru care a fost alungat din rai, laolaltă cu îngerii care nici ei nu-şi putuseră stăpâni râsul. Aşa se întâmplă şi acum. De câte ori văd prezidenţialul zâmbet zeflemitor, îmi dau seama că el este adresat românilor. Şi, în felul acesta, timp de peste un sfert de veac, am trecut de la zâmbetul lui Ion Iliescu, surâsul de patriarh al lui Emil Constantinescu, râsul hăhăit al lui Traian Băsescu la zâmbetul zeflemitor al lui Klaus Iohannis. Or, preşedintele actual nu ştie că râsul politic oficial este un simplu zâmbet (se arată dinţii), dar sufletul este absent.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio