În oraşele şi satele noastre sunt nenumăraţi oameni civilizaţi, dar cei mai mulţi dintre ei sunt inculţi. Am văzut de nenumărate ori asemenea oameni. Ei pot avea doctorate sau alte studii academice. Îi putem vedea la volanul maşinilor luxoase, îmbrăcaţi în costume croite la Viena sau Paris, ştiu să citească şi să scrie, cunosc o limbă străină, au numeroase cunoştinţe de geografie, de istorie, de politică şi multe altele. E vorba despre omul civilizat. E la curent cu toate chestiunile. Probabil că e ateist, materialist, politician. Poate chiar un politician important. Cine se poate îndoi de asta? El este un „om foarte bine” faţă de profesoraşul cumsecade, harnic şi cuviincios, care este un „om de bine”. Deci, vorbim de două tipuri umane: unul care arată foarte bine şi altul care e de bine. Dacă primul are tot ce-i trebuie, de la maşină luxoasă la vilă şi conturi bancare, cel de-al doilea e un biet profesor, să zicem, care duce o viaţă patriarhală, cu multe lipsuri, dar în discursurile lui vehiculează tot felul de idei şi credinţe despre o lume mai bună şi mai fericită, situată nu lângă el, ci undeva departe, în timp şi în spaţiu. El cunoaşte tradiţiile poporului din care se trage, îşi cunoaşte limba maternă foarte bine, este preocupat să fie folositor semenilor săi, sufletul lui este plin de speranţă etc.

Prin urmare, ce-i desparte pe aceşti doi oameni? Pentru a răspunde la întrebare trebuie să ne întoarcem în timp până în momentul în care cei doi aveau 14 ani. Să presupunem că la acea vârstă cei doi au fost educaţi de şcoala noastră pentru a deveni nişte oameni cinstiţi în viaţa publică, arătându-li-se icoana unei societăţi cum ar trebui să fie. Dar într-o societate bântuită de corupţie, aceşti elevi încep a cunoaşte deosebirea dintre ideal şi realitate şi ajung să creadă că cinstea şi corectitudinea în viaţa publică sunt o piedică pentru afirmarea proprie. Ei văd cum cei corupţi se îmbogăţesc şi trăiesc bine, iar cei cinstiţi trăiesc în lipsuri şi se confruntă cu tot felul de probleme. Dar ce-i desparte, totuşi? Păi, tocmai idealul. Dacă individul civilizat a renunţat la ideal şi ia de la viaţă tot ce poate, celălalt, profesorul, tocmai pentru ideal militează şi se mulţumeşte cu puţin.

Prin urmare, idealul face deosebirea între un om civilizat şi un om de cultură. Idealul îl face pe ţăran autentic, precum îl face şi pe orăşean. Deci, idealul este izvorul identităţii noastre. Un om civilizat nu are identitate, pentru că civilizaţia poate fi transnaţională, continentală, chiar planetară, în timp un om cultural îşi are identitatea sa naţională, de limbă şi cultură. Civilizaţia nu-l schimbă numai pe om, ci şi pământul pe care locuim cu toţii şi de la care ne procurăm hrana zilnică. Dacă pentru ţăran pământul este sufletul lui, pentru un civilizat pământul este un bun capital. Or, astăzi, în lumea satului există mai mulţi civilizaţi decât ţărani. Pentru omul civilizat, dar fără identitate, totul este de vânzare, pentru omul cu identitate, pământul, care este sufletul său, nu se vinde niciodată.

La fel cum nici casa părintească nu este de vânzare. Civilizatul este interesat doar să-şi menţină standardul de viaţă. Nu are altă ambiţie. Civilizaţia lui e plină de strălucire, constituită din maşini de lux, telefoane de ultima modă, ceasuri scumpe, costume la fel de scumpe, vile, conturi bancare, dar cu un imens gol sufletesc. Bogăţia acestor oameni este o ideogramă materială, proiectând în lumea exterioară cele mai diverse mişcări din lumea lor interioară. Golul din fiinţa lor se materializează exterior într-o podoabă purtată ostentativ: o brăţară grosolană din aur, un lanţ de aur purtat la gât, inele în fiecare deget etc. Aurul le prelungeşte personalitatea, aşa cum telefonul le prelungeşte auzul. Oamenii civilizaţi se întâlnesc la bancă, ceilalţi la biserică. Aşa s-a impus noua identitate a omului actual.

De ce civilizatul nostru este incult? Nu putem susţine categoric acest lucru. Şi totuşi, vorbim de un incult, pentru că el a pierdut dreapta judecată, dreapta sa simţire, pe care le va fi avut în copilăria sa nevinovată. Pentru că o falsă bunăstare materială a distrus în sufletul lui tot ce era simţire de român. Deci, i-a distrus identitatea. El azi e un automat, un behaviorist, cu stimuli şi reacţii de răspuns. Este chiar un străin faţă de propria sa etnie. Este, de regulă, fără tărie de caracter, în schimb posedă o mare forţă a veleităţilor. Un om dreptcredincios, cu dragoste de neam, cu respect pentru ordinea socială, pentru credinţe şi moravurile naţionale, dar bogăţia i-a ucis sufletul. Iată de ce el poate trăi oriunde în lume, îşi cumpără case în afara ţării, nu mai are identitate de român, ci de om civilizat, pentru că – nu-i aşa? – „e îmbrăcat ca un domn, dar nu are minte de om”, cum zice o vorbă românească.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio