Cristian Sabău, promovat cu dragoste și respect în paginile „Argeșului”, mi-a atras de la început atenția prin acuratețea scrisului și evaluările sale critice despre teatru. Ca „om de cultură” (sintagmă pe care el i-o datorează – cum afirmă – scriitorului Marin Ioniță), Cristi este o personalitate în județ. M-am bucurat că și-a amintit de vremea când eram primul cititor al articolelor/cronicilor sale trimise spre publicare în ziar. Am primit, de aceea, cu interes două dintre aparițiile sale editoriale: „Patru decenii de jurnalism românesc” (Editura Argeș Press, 2019) și un volum de teatru – „Alexandru Mardani – Teatru” (Editura Argeș Press, 2019). Citisem ceva din cronicile de întâmpinare, dar altceva este să ții cărțile în mână, să reiei lectura, când ceva ți se pare mai interesant. Ce mai! Nu se compară percepția dată de altcineva cu privire la carte cu ceea ce simți tu citind-o; după cum nici „e-book-ul”, apărut în era digitalizării, nu este același lucru cu răsfoitul cărții.
„Patru decenii…” este o restituire valoroasă ce a presupus acribia cercetării și un filtru valoric al „selecționerului” Sabău. Istoria presei românești va păstra și această contribuție. Dincolo de momentele semnificative din evoluția presei noastre, autorul face un gest care atrage atenția: începe cu un motto din Caragiale care este de actualitate. „Presa din România? – se întreabă autorul „Scrisorii pierdute”. Nu îmi place. E o presă de calomnie. Presa din România calomniază lumea și strică gramatica. Gazetăria e un meșteșug greu… Ca să-i luminezi pe oameni trebuie să fii tu însuți luminat (…) Cinste și gramatică – acestea sunt cele dintâi condiții ale unei prese bune. Cine vrea poate să aibă și idei, dar nu e obligatoriu…”
Volumul de „Teatru” conține patru piese de-ale dramaturgului ucrainean Alexandru Mardani, artist emerit al acestei țări: „Lista de așteptare”, „Mame și fiice”, „De-a șoarecele și pisica” și „Antract”. „Mame și fiice” a fost jucată și la Teatrul „Al Davila” din Pitești, în regia lui Matei Varodi, având în distribuție pe actrițele Daniela Butușină și Ramona Olteanu. Iar ca surpriză, Cristian Sabău închide această culegere cu „Ivan Semionovici Barkov – un porno-poet rus din secolul al XVIII-lea”. Prezentarea acestuia este însoțită de o atenționare: „secțiune numai pentru adulți care suportă limbajul licențios!” Citiți textul și veți avea și explicația. Ce este teatrul în viața noastră? Nu am să evoc, aici, rolul său de catharsis dinainte de 1989, când multe lucruri nu erau permise, iar dramaturgii și uneori artiștii, din proprie inițiativă, strecurau, pe scenă, „bombițe” sociale.
Se joacă teatru în multe feluri azi – de la restituiri clasice la „reconsiderări” experimentale. Se joacă teatru și altfel: pe scena politică. A devenit o oglindă a societății noastre atât de divizată și atât de conflictuală din cauza actorilor politici. Zâzanie în interiorul partidelor (vezi, acum, PNL), dar și agresivitate în poziționarea în societate. „Frontul” politic întreține ceea ce s-a numit războiul români vs români. De aici, pasul pe loc! Ziarele și posturile de televiziune sunt pline de „breaking news” despre ce au mai făcut, ce au mai zis și ce au mai pus la cale politicienii. Este și acesta un teatru – pe scena vieții; este oglinda socială în care ne privim. Prin anii ’70, la Rucăr, prin mijlocirea primarului de atunci, Miloș, l-am cunoscut pe dramaturgul Tudor Mușatescu, venit în concediu. Printre „mușatismele” sale celebre am găsit și această considerație: „În viață, joacă teatru numai acei care nu au niciun rol”. Cât adevăr!
