În zilele acestea teribile, cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei îşi văd de problemele personale, care, de când cu pandemia de Covid-19, sunt tot mai diverse şi mai greu de rezolvat. Unii au rămas fără serviciu, alţii au fost trimişi în şomaj tehnic, mai sunt şi dintre cei care au pe cineva bolnav în familie şi nu îndrăznesc să meargă la spital de teama virusului, sau copiii altora dau semne de oboseală şi de neglijenţă faţă de şcoală, fie ea online sau faţă în faţă. Lista aceasta ar putea continua şi cu alte exemple, dar mă opresc la cele menţionate. Iar dacă stau de vorbă cu unul dintre ei, indiferent care, acesta îmi vorbeşte de politică, în ciuda faptului că adevărata problemă o reprezintă pandemia de Covid-19.

Pentru aceşti oameni simpli, aprecierile şi concepţiile despre un fapt anume se schimbă permanent. Ascultndu-i, înţeleg în ce măsură poziţiile pro şi contra sunt în mod egal fecunde, cum se nasc ele una din cealaltă, determinându-se reciproc. Deci, ne-am lăsat pradă politicii şi aproape toate obsesiile noastre sunt de ordin politic. Se crede că politicienii nu se comportă cinstit cu propriul popor, urmărind numai să scoată bani de pe urma suferinţei oamenilor. Un cunoscut al meu a mers cu maică-sa la spital, în vârstă de 84 de ani, şi, fiindcă bătrâna tuşea din când în când, doctorii i-au spus că e suspectă de infectare cu noul coronavirus, dar biata bătrână, mobilizată la pat, nu avea cum să fie pozitivă, pentru că fiul ei, aşa cum a reieşit din teste, nu este contaminat. El fiind singurul care avea acces în camera femeii. Atunci, ce să creadă bietul om? Că medicii s-au spălat pe mâini faţă de mama sa şi, ca să nu mai piardă timpul cu ea, i-au trimis acasă, pe ea şi pe fiul ei, băgându-i în carantină. Acum stau bieţii oameni acasă şi se roagă de vecini să le asigure cele necesare vieţii de zi cu zi.

În cele scrise aici nu doresc să apăr nicio cauză, nici politică, nici socială, ci doar să prezint adevărul acestor zile teribile. Pe de altă parte, mă întreb de ce oare majoritatea dintre noi suntem atât de indiferenţi faţă de politica ce se practică astăzi la Palatul Victoria. E adevărat că sunt câteva grupuri răzleţe care au ieşit în stradă, dar manifestarea lor este destul de palidă ca să fie luată în seamă. Cred că este vorba de un fenomen de psihologie colectivă: oamenii nu suportă să se gândească tot timpul la ce este mai rău. Pandemia de Covid-19 a împins pe majoritatea oamenilor să gândească prin formula: ce e mai rău li se poate întâmpla celorlalţi, nu mie. Or, orice rău îşi are cultul şi pontifii săi şi cred că arhanghelul tenebrelor va trece în continuare peste toată lumea.

Apoi, în condiţiile actuale, răul poate fi şi politica. Mai ales că, pentru unii politicieni, apropiatele alegeri parlamentare sunt mai importante decât criza sanitară.

Iar partidul care se află la guvernare nu urmăreşte altceva decât să-şi întindă influenţa, procedând la înlocuiri la nivel de conducere în oraşe şi în administraţie. Sunt numiţi oameni de încredere şi se recurge la toate mijloacele de persuasiune pentru a i se uşura sarcina de a pune mâna pe putere după alegerile parlamentare. Minicuna politică şi frauda electorală au reapărut într-o formă aproape de neînchipuit acum treizeci de ani. Dincolo de aceste strategii, iese la iveală intenţia liberalilor să-şi asigure, mai mult decât adeziunea alegătorilor, dreptul suveran asupra puterii, iar celelalte partide, în special PSD, sunt, pentru unii liberali, atât de toxice ca şi coronavirusul. Or, dacă îi abordezi pe guvernanţi în legătură cu acest virus, fără să vrei observi la aceştia că le lipseşte simţul realităţii – sau aşa vor să pară – şi că nu au ochi pentru starea de abandon în care se află poporul. Vorbesc despre problemele poporului, cele referitoare la deschiderea şcolilor, închiderea restaurantelor, tratarea medicală a vârstnicilor etc cu răceală şi ridică foarte repede din umeri, iritaţi de aceste probleme inoportune, de care nu au vreme să se ocupe, pentru că au altele pe cap.

În spatele unităţii oficiale a partidului de guvernământ, facţiunile se despart şi se înfruntă, îşi recrutează partizanii şi-şi pregătesc muniţia electorală pentru alegerile din decembrie. Politica se rezumă pentru mulţi dintre ei la a estima care dintre facţiuni este în scădere sau în creştere de popularitate. Problema noului virus este lăsată pe seama specialiştilor, pentru că – nu e aşa? – aceştia se strecoară în zori pe câmpul de bătălie pentru a vedea cine mai supravieţuieşte dintre cei căzuţi. Cât despre celelalte partide, în special PSD, ele demisionează faţă de ele însele. Nu compun decât o adunătură de politicieni abili şi jongleri, de fii râzgâiaţi ai unor familii bogate, când mă gândesc la cei din USR.

Prin urmare, scriu despre toate acestea pentru că în forul meu interior mai cred încă în idealurile politice şi sociale pe care le venerasem la începutul anilor ‘90. Am crezut tot timpul că omul este creatorul propriei istorii, că el înfăptuieşte noul. Însă toate acestea sunt doar naivităţi. Şi, dacă e să spun adevărul, încep să nu mai cred în democraţie, pentru că nu are nimic temeinic. Cum poţi să spui că trebuie să elimini de pe scena politică un întreg partid? Partidul acesta face parte din jocul democratic, că-ţi place sau nu, asta e democraţia. Dar pe malurile dâmboviţene sunt mulţi democraţi cu înclinaţii dictatoriale. Şi, cu cât trece timpul, cu atât mai îndreptăţite devin temerile că regimul actual de democraţie dâmboviţeană are să naufragieze inconştient în tiparul cultural al fostului regim totalitar sub care am trăit o jumătate de secol.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio