Când am ajuns într-un sat argeşean, am pătruns într-o mică piaţă rotundă, mărginită de nişte clădiri mai răsărite cu aspect orăşenesc. Unele case, mai ales cele din centru, în odaia din faţă, dinspre stradă, sunt prevăzute cu dughene închiriate negustorilor din comerţul mărunt. M-am dus în satul respectiv în urma invitaţiei făcute de o cunoştinţă dragă mie: învăţătorul Dan Ungureanu. Familia Ungureanu m-a aşteptat în faţa porţii cu interes şi plăcere. Aflat în mijlocul acestei familii, m-am integrat numaidecât mediului, în care am regăsit atmosfera din copilărie, de mult părăsită. În scurt timp aveam să constat că mă aflu la nişte oameni extraordinari. Domnul şi doamna Ungureanu emanau un sentiment de bunătate şi de gazde primitoare. Bunătate ce trecea dincolo de o aură vagă a complezenţei, reflectând în mod autentic şi cu acurateţe întreaga persoană a celor doi dascăli. De altfel, asemenea oameni sunt profund religioşi. Domnul Ungureanu, un dascăl ce urmează să se pensioneze anul acesta, este un pasionat cititor, motiv pentru care îşi petrece mai tot timpul în bibliotecă. El are o atitudine plină de bunăvoinţă şi primeşte cu amabilitate pe oricine doreşte să dezbată probleme mai ales pe teme de istorie.
Doamna Ungureanu vorbeşte despre soţul ei cu multă admiraţie şi veneraţie. Stând de vorbă cu această femeie educată şi cultivată, am reuşit, treptat, să-mi formez o părere asupra bărbatului cu care îşi împarte viaţa de peste patruzeci de ani. Am aflat astfel că viaţa l-a dus pe domnul Ungureanu în situaţia în care să manifeste interes pentru tainele cunoaşterii. Aflu de la această încă frumoasă doamnă, cu peste treizeci de ani de activitate la catedră, că a ajunge la sufletul copiilor nu ar trebui să înceteze niciodată din reflecţia şi din activitatea cadrelor didactice. Or, ce se întâmplă astăzi cu „procesul primar” al gândirii copiilor noştri este destul de greu de spus. Părinţii lor petrec mai mult timp la serviciu decât generaţiile trecute; mulţi dintre ei sunt plecaţi la muncă în Spania, Italia şi în alte ţări ale lumii. Astfel că am ajuns să avem de-a face cu o necunoscută în ceea ce priveşte sufletul copiilor noştri. Ei nu se mai joacă în faţa blocului sau pe uliţa satului, ci în faţa calculatoarelor. Or, în faţa monitorului nu mai avem acel tip de emoţii pozitive şi benefice pentru dezvoltarea personală a celui mic.
După alte câteva ore, am fost invitat de dascălul Ungureanu în bibliotecă. A început să-mi vorbească despre el, nu înainte de a-mi spune că ştia totul despre mine, mărturisind că-mi citeşte articolele cu mare interes. Ne-am împrietenit repede. Puteam discuta cu el despre tot felul de probleme, de la cele politice la tainele vieţii, trecând uşor de la istorie la sociologie, de la politică la etnografie. În preajma lui te eliberai de orice temere şi îţi dădeai răspunsul la toate întrebările rămase nelămurite până atunci. Pe lângă pasiunea lui de a citi, dascălul Ungureanu e şi un creştin adevărat. El a învăţat de la Iisus cum se ajunge la sufletul oamenilor, adresându-se într-un limbaj emoţional, dând poveţe în parabole, fabule şi poveşti.
Învăţătorul Ungureanu este un om adevărat şi pentru că îi stă în putere să-i transforme sufleteşte pe oamenii ursuzi şi iritabili în fiinţe deschise şi îmblânzite. Tot timpul am simţit faţă de el cea mai adâncă simpatie şi, puţin câte puţin, aveam impresia că stabilisem o legătură cu un suflet dintr-o epocă îndepărtată, neatins de agitaţia noastră cotidiană, atât de trepidantă şi nevrozată. El are darul de a-mi descătuşa amintirile emoţionale, declanşând sentimente venite din adâncurile fiinţei mele. Desigur, acest om cu state vechi în şcoala românească îmi sporea şi mai mult cunoştinţele despre ce ar trebui să se înveţe la şcoală, fiind şi un profesionist adevărat, pentru că, în preajma lui, am făcut nişte descoperiri deosebit de interesante despre ce înseamnă cariera didactică. Un dascăl, atunci când se află în preajma unui copil, îmi mărturisea el, trăieşte nişte emoţii de parcă ar fi el însuşi copilul aflat în faţa lui. Cuvintele învăţătorului Ungureanu reflectau o viaţă lăuntrică ce purta în ea o înţelepciune simplă şi o existenţă creatoare. În sfârşit, o altă calitate a gazdei mele e modestia. Astfel de oameni se simt bine la locul lor, trăind mereu cu credinţa împlinirii ca om şi cu sentimentul că şi-au făcut datoria în viaţă. Ei nu urmăresc să parvină, fiind o sursă de inspiraţie pentru lipsa lor de preocupare în privinţa statutului politic, a faimei sau ego-ului. Drept care, aflat în curtea casei familiei Ungureanu, în faţa mea, în zare, se vedeau munţii. Îi citeam un misterios mesaj despre împotrivirea scurgerii timpului. Muntele şi verdeaţa ce acoperea pământul în multiple feluri şi nuanţe îmi dădeau un sentiment hipnotic. Lângă mine se aflau şi dascălii despre care scriu aici, dar ei priveau în zare nu mânaţi de vreo melancolie, ci de dorul pentru fiica lor care îi învaţă carte pe copiii de prin alte ţări. Ei priveau cu speranţă în suflet că fiica lor se va întoarce acasă şi le va continua munca de dascăl, de care ei s-au achitat atât de onorabil.
21 Comentarii
Anonim
Această familie de dascăli devotați merita un rapsod mai popular şi un gazetar mai talentat !
Anonim
Vițelul s-a mai liniștit, dar din urechi tot mai face.
Anonim
Nu e vițelul, e iepurașul cu mustăți.
Anonim
Vă faceți de râs cu aceste comentarii de anal-fa-beți, pupincurişti ai lu Gheorghe Savu !
Anonim
Analafabeți sau neanalfabeți, dar nu și hoți, escroci și borfași.
Anonim
Rapsod este cântărețul popular, desteptule!
Anonim
Si vezi ce faci cu mai popular, desteptule.
Anonim
Frumos! Gest de suflet ales. Lucru mare sa se scrie așa despre tine.
Diogene
Avem oameni de calitate, dar sunt promovate si avansate doar personalitatile pupincuriste.
Un articol de suflet despre oameni cu suflet.
Felicitari tuturor.
Anonim
De curând am avut ocazia să stau de vorbă cu un polițist.
Acesta mi-a spus că trebuie să fi tâmpit să te faci profesor în România și sincer trebuie să spun că mi- a și argumentat (salarii mici și foarte mici, copii de nestăpânit și nu în ultimul rând tratamentul aplicat de sistem – director – inspector asupra cadrului didactic, cu finalitate îmbolnăvirea psihică a celui care practică meseria de cadru didactic).
În urma discuției, mi-am dat seama că polițiștii gândesc mai mult și mai bine decât mulți alții.
Delia Dumitricā-Ungureanu
Domnule Savu, prin descrierile acestea reusiti sa mutati muntii din loc; ma refer, in special, la muntii aceia pe care-i vedeati in zare din curtea casei noastre. Fiica lor se va intoarce acasa. In rest, nici nu stiu ce sa va spun…Ati zugravit in niste cuvinte simple, dar extrem de profunde, o familie: familia mea. Stiu ca nu asteptati multumiri din partea mea. Eu nu va multumesc pentru faptul ca ati scris frumos despre parintii mei, ci pentru faptul ca ati avut placerea sa vedeti aceasta familie in simplitatea ei, sa pasiti in curtea unor oameni pentru care valorile materiale palesc oricand in fata celor spirituale. Sunt convinsa ca exista multe familii de dascali, fideli unor principii morale sanatoase, care merita sa fie adusi in fata cititorilor pentru daruirea fata de meseria aleasa, pentru dragostea fata de copii. Tatal meu a fost dascalul meu (nu la scoala , ci in viata) si continua sa faca acest lucru pentru mine. Este adevarat, dupa 47 de ani (46 in invatamant), tatal meu face pasul (de care mereu s-a temut) spre pensie. Spun acest lucru fiindca , pentru el, lectura personala nu se incheie acum, ci doar cariera de dascal fata de elevii sai. Îi mai ramane un singur elev: eu. Pentru el e de neconceput sa citeasca si sa nu transmita cuiva, sa nu impartaseasca misterele pe care le descopera in fiecare zi. De aceea , eu voi ramane eternul sau discipol, mereu emotionat la fiecare intrebare a maestrului, mereu interesat sa “treaca , astfel,clasa”.
Permiteti-mi sa va spun “La multi ani!” pentru ziua de ieri (Sf. Gheorghe) si ca , pentru oameni sensibili ca D-voastra , poarta familiei Ungureanu va fi mereu deschisa, fiindca aceia ce locuiesc acolo sunt mereu dornici sa (se) exprime cu sinceritate, fara ganduri ascunse. Dumnezeu sa ne aduca un Paste linistit! Daca imi permiteti, îi indemn pe oamenii buni sa spuna o rugaciune pentru fratii nostri crestini masacrati in Sri Lanka zilele trecute.
Savu Gheorghe
Doamnă Delia, fie ca bucuria Învierii Domnului să vă aducă în suflet liniște, pace și fericire! Aceleași cuvinte frumoasei pentru toți cititorii și comentatorii articolelor mele. Paște fericit!
Anonim
Din păcate cadrele didactice sunt considerate de către politicienii românii (inclusiv de politicienii din cadrul I.S.J. Argeș și conducerile politice ale școlilor) niște cârpe numai bune de șters pe jos.
Anonim
Dacă ai material, de ce nu!
Puiu
Da munceasca sa se vada rezultate!
Anonim
Aici ai mare dreptate.
Politicienii, în frunte cu inspectori și directori să muncească și după aceea să primească șpagă.
Este inadmisibil să iei la greu șpagă fără muncă. În acest sens a se vedea primul palat al politicianului Tudosoiu evaluat la peste 500.000 de euro.
Este strigător la cer în condițiile în care sunt profesori care trăiesc de azi pe mâine , iar escrocul șef să- și facă palat pe sărăcia altora.
Anonim
Rezultatele se văd!
Numai cine nu vrea nu vede.
Palatul de 500.000 Euro a staborului de la ISJ Argeș construit pe terenul familiei Jianu adjuncta de la ISJ Argeș se vede și de marțienii de pe Marte.
Dascalul
Aceasta familie a beneficiat de naveta?
Anonim
Probabil sunteți angajata ISJ Argeș.
Dacă doriți răspuns adresați- vă organului competent. Nu are de unde să știe ziarul Argeșul dacă ați primit sau nu naveta.
marin
Foarte interesant articolul dvs! M-am gândit acum că în locul unei generații de dascăli care se pensionează nu vine alta, bazată pe valori autentice … vin niște tineri care au finalizat învățământul superior, de masă!
Anonim
Asa da, din parinti in copii, nu profesori de conjuctura