La fiecare început de an şcolar, asistăm la un spectacol de o întindere, de o varietate, de o armonie fără egal. Iar asta se datorează faptului că actorii principali sunt copiii, iar spectatorii sunt părinţii lor, care, privindu-şi fiii şi fiicele, se gândesc de fapt la ei înşişi, la cei care au fost altădată. Nemaifiind ce-au fost odată, părinţii aceştia se descoperă în faţa copiilor. Şi astfel, trecutul primeşte influenţa prezentului, urmărind fantastice curbe ale sufletului şi succesive transformări ale personalităţii noastre. Iar cu ajutorul copiilor noştri, ceea ce înţelegem prin retrospecţie devine introspecţie. Drept care, în durate extrem de scurte, sub influenţa copiilor, ne trezim stăpâniţi de emoţie, speranţă, iluzii, temeri sau impresii fugitive.
Prin urmare, fiind şi eu părinte, nu şcoala cu probleme ei va forma obiectul interesului şi atenţiei mele cu ocazia acestui nou an de învăţământ, ci eu însumi, eu cel de altădată, cel care am fost şi nu mai sunt la fel. Îmi aduc aminte, acum, în prag de nou an şcolar, că n-am fost un elev model, ci mediocru. Nu pentru că studiul şcolar îmi provoca cine ştie ce repulsie, ci pentru că nepotolita mea sete de a şti mă îndrepta către un alt fel de cărţi, în timp ce cartea destinată studiului şcolar stătea deschisă doar ca mărturie pentru alţii. Pe de altă parte, am suportat foarte greu disciplina şcolară, programele încărcate, lungile ore de studiu şi obositoarea imobilitate în bancă. Mai ales că, mult timp, am simţit lipsa libertăţii cu care fusesem deprins până să înceapă şcoala şi pe care o lăsasem în pădurea de lângă casa părinţilor mei, pădure ce mi-a fost prima bibliotecă. Odată cu pierderea libertăţii, aşadar, am lăsat toată lumea mea plină de basm, cu personajele ei fascinante şi despre care mă întreb şi acum dacă nu cumva acestea mai pot fi întâlnite pe potecile umbroase ale aceleiaşi păduri. Iată de ce, în sala de clasă, prin ferestrele mari, lumina, ninsoarea, viaţa de afară năvălea nemilos în monotonia orei, încât aveam impresia că acea sală de clasă era o celulă de închisoare. Revăd şi astăzi petecul de cer albastru de deasupra unui zid alb, văzut cândva prin ferestrele sălilor de clasă, prin care, odată cu claritatea zilei, străbătea rumoarea dimineţii peste toţi aflaţi în mica şcoală a satului natal.
Şi îmi mai aduc aminte că lumea copilăriei mele era cea a cărţilor, în care mă cufundam cu atâta plăcere! Această lume mă ajuta să ţin legătura cu mine însumi, să fiu ceea ce eram, adică un copil. Atunci când duceam lipsă de cartea pe care mi-o doream – mai ales că părinţii nu aveau banii necesari să mi-o cumpere – se producea o scindare interioară, iar nesiguranţa punea stăpânire pe mine. Asta a făcut ca, într-una din zile, să pătrund în casa vecinilor mei şi să iau cartea mult dorită. Am intrat prin grădină, deschizând fereastra din spatele casei, ca să mă trezesc lângă o mică bibliotecă. Din ea am luat cartea lui Brătescu-Voineşti intitulată „Niculăiţă Minciună”. Am ieşit repede din acea încăpere cu cartea sub braţ. Să fi avut vreo zece ani. Aşadar, am luat cartea şi am ascuns-o în podul casei părinteşti. Totul constituia pentru mine un mare secret.
Am simţit o adevărată mulţumire procedând aşa; căci nimeni nu avea să dea de cartea furată. Mă simţeam în siguranţă, iar sentimentul chinuitor al dezbinării faţă de mine însumi mi-a dispărut complet.
În toate situaţiile dificile, aşadar, când făceam vreo prostie, când sensibilitatea îmi era rănită, mă gândeam la cartea mea din podul casei. Din când în când – adesea după săptămâni întregi – urcam în pod pe ascuns şi citeam din carte. Şi, de fiecare dată, imaginaţia mea zbura spre zone plăcute. Nu mă preocupa pe-atunci nici sensul acestui mod de a acţiona, nici explicaţia pe care aş fi putut s-o dau în legătură cu fapta mea de a fura de la vecini. Mă mulţumeam cu sentimentul siguranţei nou-dobândite şi cu imaginaţia ce mi-o livrau rândurile citite. Era pentru mine un secret inviolabil, ce nu avea voie să fie trădat niciodată, fiindcă siguranţa existenţei mele depindea de el. Nu mă întrebam de ce căpătasem această siguranţă în felul acesta. Posesia unui secret avea atunci o puternică influenţă asupra mea. Acum văd în el elementul esenţial al copilăriei. Or, astăzi, copiii se depersonalizează tocmai prin a-şi mărturisi pe faceboock simţămintele cele mai intime. Nu mai simţi cum limba, gândirea, educaţia în general, îţi rup din rădăcini identitatea. Nu ştiu ce spun copiii de pe întreaga planetă, stând laolaltă pe internet. Nu se înţeleg la nivel sufletesc, dar am impresia că aud acelaşi apel străbătând meridiane şi paralele pentru o întâlnire virtuală. Or, prin lectura unui basm, copilul pătrunde dincolo de el, într-o ţară imaginară, aproape de cer şi de stele.
21 Comentarii
Anonim
Acest articol(aş) pare scris de Alter-ego/ul lui Traian Băsescu, din perioada 2005-2010, când „argumenta” la început de an şcolar, în fața elevilor, ca şi el odinioară, de ce trebuie …ÎNCHISE şcolile !!!…Deoarece, oricum, nu dacă înveți …din cărțile pe care ți le dă/indică…şcoala, ajungi…ditamai Preşedintele…”de Țară”(ca el !)… Chiar dacă n-ajungi…”Hoț de …cărți”, MAXIMA băsesciană ne învață că…ViAȚA are „farmec”, NUMAI dacă „DAI cu… JULA”!!!…
Altfel, viața e plină de poncife de jurnal, à la Savu Gheorghe !…
Argeșel
Domne, la câtă minte ai, valoric vorbind, mai pun doi lei și iau o pâine (simplă!)
Anonim
„Argesel”, pe tine, credeam… că te-a „băut”/bătut Savu,…singur, într-o dimineață… „dintr-o sorbitură”(cum cerea tuturor românilor, pt. Milcov, Alecsandri, cu rost măreț …UNIREA Principatelor !), nu ca în cazul tău, Argeşel/(mai mult sec !), doar să le ia „pâinea de la gură”…şi „să facă… rău”/”să dea dureri de cap”/…rudarilor de la Boteni, ca să-i împidice pe …”urmaşii Romei” să participe la „Târgul meşterilor populari”… de Moşi !
Dora
E un defect de logică in argumentul tau, pentru ca Basedcu s-a referit la faptul ca nu-i placea școală, dar ii plăceau alte lucruri, in niciun caz cărțile cum scrie jurnalistul. Poate ca daca nu împrumuta cărți de mic, acum nu mai aveai asupra cui să-ți proiectezi propriile frustrări. Si Mircea Eliade a luat cărți de la o biblioteca de pe Mantuleasa fara sa vadă bibliotecara, cărți care nu erau in programa școlară si a ajuns unare savant. După cate îmi amintesc a rămas chiar corigent, dar nu însemna ca bătea bulevardele ca Bădescu, ci citea după o curriculara impus de el. Iar pentru faptul ca tu ai citit tot ce ti-au cerut profesorii ai ajuns un frustrat si un comentator dr duzină. As spune mai multe dar bunul simt nu ma lăsa.
Boni
Lasă Dora, că îi zic eu: băi jigodie, cică filosof, tu n-ai înțeles nimic din simbolistica gândurilor și trăirilor împărtășite de dl Savu. Ești un ratat puriu care îl are pe Azazel impregnat în creier. Băi acesta, eu îl înțeleg perfect: pe clasa a IV-a citeam Ghepardul, romanul lui Tomasi di Lampedusa (singurul) din cauza căruia am pierdut premiul întâi pe motivul, invocat de învățătoare, că citesc cărți nepotrivite pentru vârsta mea (a ,,potrivit insă ea, care, probabil habar nu avea de cartea respectivă, premiul, pentru un altul, cu prețul unui miel). După roman, a fost realizat și un film. Ce regie, ce distribuție! Cred că am subtilizat și eu cărți (cărți bă, nu dude!) măcar uitând de împrumut sau de restituire. Dar tu, propagandistule revanșard și defect genetic, ce să înțelegi, ai rămas la cursurile tale antice, copiate, răstălmăcite și șapirografiate. Vax Albina!
Anonim
Tataie BONI de la Vălcea, nu te mai da mare cititor de …singurul roman al nobilului (pe bune) Giuseppe Tomasi di Lampedusa (1896-1957), tradus în româneşti „Ghepardul”, dar, de anglo-saxoni, „Tigrul”, care a fost refuzat de la publicare de genialul scriitor şi editor Ellio Vittorini („Femeile din Messina”ş.a.) , în 1957. A apărut, postum, în 1958. Romanul a devenit celebru după ecranizarea din 1963, în regia lui Visconti cu interpreți/ actori/ „monştri sacri” : (Burt Lancaster, Alain Delon etc.) Celebră , printre altele, e replica lui Don Fabrizzio (Bart Lancaster) : „Ca să se schimbe ceva (în Sicilia), trebuie schimbat totul”…
Anonim
Așa, după net, știm și noi. Boni a zis și el din aduceri aminte, săracul…
Anonim
…de pe…
Anonim
Dar uiați repede…ca femeile…”uşoare” ?!
Anonim
Tanty Dora, am fost destul de…”frustrat” când am citit, pe acest site, că te-a lovit/”călcat”… maşina, marți, pe la ora 21, când traversai …pe Calea Craiovei ! Deşi erai …”neidentificată” de Poliție, după „semnalmente”, eu te-am recunoscut !… Păi , cine n-are Buletin/C.L. şi umblă…beată la orice oră din zi şi …noaptea ?!…
Vezi că …de luni trebuie s-o duci şi s-o iei pe nepoată-ta…la ŞCOALĂ , sper că nu uiți …IAR, absorbită de „cărțile” …din biblioteca Parcarii…de la Kaufland-Craiovei !!!
Anonim
Dora, ştii că ai …”dreptate” ?!…Cine mai citeşte azi ce scria Mihai Eminescu (in 1874) sau Fiodor Dostoievski (in 1858- 1859), dacă nu-l îndrumă un…profesor talentat (care îşi iubeşte meseria de „dascăl”) ?!…
De exemplu, citind doar editorialele din „Argesul”(semnate de una sau alta dintre cele 4patru „fotografii”- cam „obosite” !- la rubrica „Editorial”), ar crede vreun elev , geniu , ca Gh. Savu (alias Dora/BONI ş.a.) că Eminescu a scris in 1874, iar Maiorescu i-a publicat, în acelaşi volum, lângă „Luceafărul” şi …”Împărat şi proletar”-integral, nu doar „discursul” revoluționarului proletar ! – ci si pe al împăratului – la persoana lll-a, impersonal – „stil Marin Preda”- dar şi pe cel al poetului însuşi, in final ? …
„Spuneți-mi ce-i dreptatea ? – Cei tari se îngrădită
Cu averea şi mărirea în cercul lor de legi,
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieții lor întregi”.
(Mihai Eminescu – „Împărat şi proletar”-frgm.-1874)
Sau ce spunea Prințul Mîşkin („Idiotul”), privitor la cunoaşterea „eternului feminin”:
„Ceea ce năzuiesc e să prind esența femeii cu ajutorul abstracțiilor, vreau să-i prind formula” (Fiodor Dostoievski – „Idiotul”)
Gheorghe Savu/Dora/Boni ş.a. tratează Adevărul ca Semi-adevăr… Doar din comoditate, sper eu !…
Anonim
Vezi că se poate? Deși, în final, iar dai cu bâta în baltă, ca să n-o zic p’aia cu fasolea…
Boni
Dle Olteanu, dacă ați oprit comentariul meu, poate vă mai gândiți. Cât să (-l) mai suportăm? El câte elucubrații (neinterzise) a postat?
Anonim
Boni, tataie, de ce să „oprească” cineva „productele” tale …telectuale de la …”scurgere”?!!/ (care , deja, au înfundat/colmatat …”canalizarea” din tot „cartierul”/Vălcea/Podu viilor/Intrarea Ştefăneşti) de i-a „disperat” şi pe manager-ii generali…de la „Apă-Canal/izare” , că nu mai au de unde…oameni care…”să se rişte”(!!?), mai ceva ca militarii…în Afganistan „prinşi în lupte”…cu „talibanul…defecării pe el”/ Boni / …”telectual holeric” !!!
Anonim
Domnule, ,,scriți” ca un speriat de bombe. Vă este rău? Să sun la Ambulanță? Unde locuiți în Prundu? Sau la blocul Coremi, cu prietenii?
Anonim
De la o vreme/vârstă, tanty „anca”/1972/, voi „stați…numai călare” pe Ambulanța, şi pe…112,…nu pe pe scările şi rafturile de la Biblioteca*/(upit) !…
Anonim
Si eu am subtilizat o carte de la un verisor iar când a aflat bunicul, acesta m-a felicitat, zicandu-mi ca spiritul nu se fura.
Anonim
Un bunic…”spiritual”, nu ca alții/Boni/Savu/Dora/Răul Târgului-(Argeşel)/ş.a.
Anonim
Chiar prost nu ești dar, în schimb, cam tra, la, la, la cap. Și cam slab de țâțână. De, vârsta…
marin
Cred că începutul anului școlar aduce emoție și în inima părinților, nu doar a copiilor! eu spun asta din sufletul și inima mea de bunic. De aceea cred că cei mai mulți adulți vor să aibă sau să fie copiii ceea ce nu au avut ori nu au fost ei. Nu mai merg copiii în pădure să citească ori să aducă lemne cu spinarea; nu se mai cațără în copaci, nu mai trag cu arcul făcut de ei sau de bunici, nu mai merg pe prundul râului … nu văd cerul prin sticla de geam de la clasă … ei văd cel mai mult noutăți de pe internet. Asta e!
Anonim
La acest moment copiii sunt educați de mediul înconjurător și anume să fie corupți, că doar aceia se descurcă în România. Cine este cinstit în România moare de foame.