În ultimul timp mi-am făcut un obicei de a mă uita atent la condiţiile noastre de viaţă, identificând o mulţime de dificultăţi şi lucruri de neînţeles pentru mine. De parcă nu ar fi de ajuns nenorocirile pe care le suportăm zilnic din cauza noului virus, acum trebuie să facem faţă, sufleteşte vorbind, şi tragediei de la Piatra Neamţ. Să fii bolnav şi să mergi la spital cu speranţa unei însănătoşiri, dar să mori în plină noapte ars de viu mi se pare o tragedie antică. 

Trăim o continuă noapte valpurgică. Şi nu ştiu dacă va mai veni ziua aceea în care să uităm ceea ce ni se întâmplă acum. Lipsa de competenţă şi de autoritate din administraţie, inerţia şi incapacitatea unor instituţii de a funcţiona în condiţii normale au ajuns un adevărat abuz. Suntem însă campioni la promisiuni şi vorbe. Aşa apare demagogia. Demagogul crede că orice mijloc e bun dacă duce la cucerirea puterii politice şi la fabricarea de noi iluzii pentru cetăţeni. Demagogul se manifestă cu ardoare mai ales în campania electoară, proclamând că abuzul vechii puteri a sucombat. Falsă iluzie! Chiar în acel moment apar germenii noului abuz, deoarece din abuzuri se nasc alte abuzuri. Vine votul, să mergeţi să votaţi, ne cere politicianul. Se votează sau nu, pe urmă totul se uită; se pare că am intrat în normal. Politica şi-a închis valiza cu promisiuni. 

În aceşti ultimi treizeci de ani de democraţie vest-europeană, una dintre sarcinile majore ale guvernării trebuia să fie aceea de a pune la dispoziţia celor guvernaţi anumite servicii şi mecanisme de protecţie socială şi sanitară. Or, pe tot parcursul acestor ani, cei care au guvernat ţara au fost supuşi influenţelor din partea atât de multor grupuri de interese, încât, cu toate mecanismele de control şi echilibru instituţional, guvernanţii au format un fel de monolit politic, despre care nu putem spune că este exclusiv social-democrat sau liberal. Toţi au avut aceeaşi culoare, adică pe cea roşie. Şi îmi bazez afirmaţia pe recenta declaraţie a ministrului de la Sănătate, care a declarat că, în legătură cu tragedia de la Piatra Neamţ, toţi suntem vinovaţi. Or, o astfel de mentalitate este una comunistă, în sensul că numai într-un regim dictatorial responsabilitatea individuală se ascunde după cea colectivă. Iar ministrul Nelu Tătaru este, crede el, liberal pur sânge. 

Prin urmare, guvernarea din ziua de azi trebuie să fie flexibilă şi receptivă la propriul popor. Ne lăudăm că am introdus un sistem de garantare pentru toţi cetăţenii, printr-un pachet de servicii medicale elementare. Dar încă se moare în spitale din cu totul alte cauze decât cele pentru care te internezi. Iar situaţia aceasta jalnică în care se află Sănătatea este dată de managementul defectuos al celor numiţi în fruntea sistemului. Când renovăm o clădire, de obicei trebuie să trecem printr-o fază de „demolare”, înainte să se poată vedea vreun progres. Or, în sistemul nostru de sănătate lucrurile merg din ce în ce mai rău, înainte de a merge mai bine. Este simplu să te referi tot timpul la ţeluri realizabile pe termen lung, lăsând nevoile urgente să strige fără să fie luate în seamă. Fără doar şi poate, societatea noastră are nevoie de oameni care să stingă focul, dar are nevoie şi de oameni care să cerceteze atent întregul eşafod social şi să vadă unde există focare de incediu. Cine sunt oamenii care pot da o mână de ajutor? Ei nu pot fi alţii decât specialiştii. Mă refer la adevăraţii specialişti, nu la cei numiţi în funcţii manageriale pe criterii politice.

Îmi aduc aminte că, imediat după cutremurul care a zguduit ţara în martie 1977, când eram la vârsta adolescenţei, instituţiile comuniste au amenajat spaţii de cazare în clădiri mari, şcoli, depozite şi alte asemenea, pentru cei rămaşi fără adăpost, cărora seismul le-a distrus în câteva clipe casele. Majoritatea oamenilor a refuzat să intre în clădirile solide şi au insistat să fie lăsaţi să doarmă afară, sub cerul liber. Se temeau că zidurile se vor prăbuşi peste ei; toate argumentele raţionale din lume n-au reuşit să-i înduplece. Oficialii i-au ascultat pe sinistraţii care ştiau ce au nevoie şi au instalat corturi din material textil, unde oamenii se puteau simţi în siguranţă, în aer liber, cu pământul sub picioare şi doar o învelitoare de prelată între ei şi cer. Am învăţat atunci că nu ajută la nimic să nu ţii seama de sensibilităţile oamenilor. Toate acestea se întâmplau în plin comunism, atât de hulit de unii. Or, astăzi, aşa cum ne-am comportat după tragedia de la „Colectiv” aşa ne vom purta şi după tragedia de la Piatra Neamţ, adică vom uita în două sau trei zile. Vom fi ocupaţi cu campania electorală, pentru că – nu-i aşa? – preşedintele are nevoie de guvernul său. 

În aceşti treizeci de ani, aşadar, ar fi trebuit să ne construim o societate în care capitalismul să se dezvolte destul de repede de jos în sus, prin întreprinderi mici şi mijlocii, încurajată de o politică foarte bine definită. Dar n-o să apuc să trăiesc într-o asemenea societate. Nu e pesimism, ci realism. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio