Da, ăsta-i cuvântul de ordine căruia trebuie să ne conformăm cu toții. Dacă vrem să supraviețuim. Și vrem, nici vorbă. Vrem să fie viață și după ce-și face de cap Covid-19. La noi și aiurea în lume, unde nu ține cont nici de rasă, nici de frontiere, nici de mari demnități.

Ce-i de făcut în continuare? Când scriu aceste rânduri, la radio aud știrea că se pregătește o nouă ordonanță militară. Probabil cu măsuri și mai restrictive, și mai drastice. Este nevoie în continuare de conștientizarea pericolului care ne paște în ajun de sărbători, este nevoie de responsabilizarea tuturor. Care sunt îndemnați să stea acasă, dar mai ales care trebuie să meargă la lucru, să facă pâine, să facă ordine, să transporte mâncare și materii prime. Cred că important este să respectăm nu atât litera, cât spiritul noilor măsuri, să facem fiecare ce trebuie ca să ne protejăm viața noastră și a celor din jurul nostru. Să n-o riscăm inutil, prin deplasări inutile, prin aglomerări inutile. Să nu aglomerăm inutil spațiile din spitale, pregătite pentru cazurile mai agrave, căci dinamica infectărilor pare în creștere, până spre vârf, săptămâna aceasta.

Ce-am făcut noi? Am lăsat deoparte deznădejdea, disperarea. A fost doar un țipăt și atât, în editorialul de vineri. Este vremea să cultivăm un tonus bun, să inducem cititorilor noștri speranță, să nu stea cu brațele încrucișate până trece primejdia. Ca la război, unde nu luptă doar cei din linia întâi, oamenii în halate albe – și uneori fără pușcă! – ci și cei din spatele frontului, brutarii care fac și coc pâinea, oamenii de ordine care chiar veghează la respectarea legilor, jurnaliștii care iau pulsul nației aflate în stare de urgență, constructorii care lucrează pe șantiere, agricultorii care pun sămânța în brazdă. Păstrând, toți, distanța de siguranță!

În ce ne privește, prima măsură mai fermă a fost conceperea, scrierea și machetarea fiecărei ediții de ziar, de acasă, evitând contactul direct cu ceilalți colegi. Există în acest scop, slavă Domnului, tehnică performantă. Păcat că n-a avansat tehnica asta și pentru combaterea epidemiilor. Poate ne vine mintea la cap și de acum încolo ne vom focaliza pe problemele esențiale cu care ne confruntă viața. Reală, nu cea din agenda unor politicieni dornici de putere. Atâta vreme cât distribuitorii vor deschide chioșcurile, vom continua și noi să edităm pe print ziarul, nu doar on-line. Să-l edităm cu informații culese din teren, ca să urmărim cum respectă populația măsurile imperative luate de guvern, dar și cum autoritățile locale aplică aceste măsuri. Cu răspundere, cu inteligență, creativ, nu doar formal ori uneori chiar abuziv?

Scriam că băiatul vecinului meu, venit din Germania, s-a autoizolat la țară. Cum la sfârșitul săptămânii trecute expira izolarea, am dat o fugă la Vernești, ca să văd care este starea de spirit în mediul rural, că la oraș se vede.

Mai degrabă circulă mai multe mașini, decât oameni pe stradă. Pe Valea Vâlsanului, până la Mușătești, gospodarii nu stau în case, ci lucrează în grădini. Rar câte o mașină, mai ales de poliție. Echipe de polițiști, însoțiți de câte doi militari, ca să dea greutate psihică măsurilor impuse de starea de urgență, am întâlnit la Merișani, la intrarea și ieșirea din Curtea de Argeș.

Am pregătit pe bord documentele necesare – legitimația de ziar și adeverința – dar probabil ecusonul de presă de pe parbriz a fost  suficient. Și aici, tot mai multe mașini pe străzi decât oameni. Destul de rar, unii dintre ei poartă mască de protecție. Și tot rar, zăresc doi sau trei în grup, mai mult ca sigur, membri de familie. Cum aflu și la Vernești, dar în grădina vecinului, nu pe uliță. Mariana și Nicușor merg să pună lucernă. N-au cum să stea acasă, au ieșit în câmp, la Hodăi, denumit așa de pe vremea când boierul avea aici amenajate niște adăposturi pentru cei care păzeau vitele.

Revin la nevoia de izolare, în care constă „secretul” apărării noastre de viruși. Cifrele pe care le auzim repetate destul de des, la radio și la televizor, sunt alarmante. Vin peste noi virușii precum „rinocerii” din piesa lui Eugen Ionescu. Să circulăm izolați, să stăm izolați, să lucrăm izolați, să nu le dăm prilejul să ne infecteze! Că va veni probabil vremea să nu mai avem loc în spitale, să fim, cei cu stări de boală mai ușoare, tratați la domiciliu. Iar statul în casă, orice s-ar spune, ne apasă tot mai mult, ne trimite cu gândul la „Demonul amiezii” al jurnalistului englez Andrew Solomon. Mai bine punem un strat de ceapă, cum îmi permit eu la Vernești, și cum face și Lenuța, prietena soției, la Deta, cum face și ruda mea, Doina, de la Mușătești. Cum fac și prietenele ei, Magdalena și Cristina, de la care ne aprovizionăm cu caș și cașcaval. Încă la prețul de anul trecut, fiindcă la piață au explodat prețurile. Unele s-au dublat ori chiar s-au triplat!

Închei cu vestea bună de la țară. Băiatul vecinului meu, Petruț, a trecut cu bine cele 14 zile de izolare. A stat doar în cameră, l-au verificat zilnic și polițiștii din comună, dar n-a avut „șansa” să se infecteze în Germania, unde a fost un timp scurt. Nu știu însă ce șansă vor fi având alții, care au stat mai mult, și care acum vin acasă. La părinți, de Paști ori… definitiv. Că nu prea mai au de lucru peste hotare. Cred că, după pandemie, asta va fi durerea noastră!

P.S. Până una alta, gândul ăsta îngrijorător îmi este alungat de o zambilă culeasă din grădinița de la țară, care-mi zâmbește tonic din paharul de pe birou. Miroase a primăvară, nu a tămâie, cum se întâmpla vineri la ceremonia de înmormântare a dragului de scriitor Mihail Diaconescu din Vultureștii Argeșului.  

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio