De câte ori merg la biserică, trec şi prin cimitir, luând mormintele în revistă, unul după altul. Biserica e veche, la fel şi cimitirul. Nu ştiu de ce, dar acest loc al păcii eterne mă ajută să cuget la destinul omului şi la enigmatica lui fiinţă. Apoi îmi place să privesc lumea bătrână care, pentru orice gest, orice mişcare, are o prescripţie ce trebuie respectată fără excepţie. La nunţi, la înmormântări, la botezuri, lucrurile nu se fac în mod întâplător; pentru orice mişcare există o regulă. Însă la ultima mea trecere pe la biserică, am asistat la un eveniment care m-a cutremurat. 

Câţiva oameni, vreo şapte, bărbaţi şi femei, înmormântau pe cineva, probabil rudă, decedată în urma infectării cu noul coronavirus. Chiar atunci, de la o casă aflată în vecinătatea bisericii, se auzea o melodie languroasă, o voce tremurătoare. Era un cântec din bătrâni. Am încercat să mă apropii de cei care îşi îngopau ruda. În mijlocul lor se afla preotul îmbrăcat în costum de protecţie. La fel erau echipaţi şi angajaţii firmei de pompe funebre, care aduseseră sicriul la groapă. Decedatul, un bărbat de 82 de ani, era într-un sac impermeabil, dublu şi ermetic, închis cu fermoar. Când razele soarelui cădeau pe el, sacul strălucea de parcă era conectat la reţeaua electrică. Semăna cu un giulgiu alb. Mă gândeam că putea fi ceva regal în această întoarcere în pământ, un fapt solemn, colectiv. 

Mircea Eliade spunea că acceptă moartea oricum, dar nu dorea să aibă parte de moarte colectivă, adică în timp de război sau de vreo epidemie. Era de părere că o astfel de moarte te mutilează şi te livrează neantului. Devii o simplă cifră ce se adaugă unei sume nefericite şi repede uitate. Or, am citit în Biblie că moartea este un fapt împărătesc. Numai că, pentru cei care îi supravieţuiesc celui dispărut moartea este lamentabilă. Am văzut cum se plânge la o înmormântare ţărănească şi nu ştiu ceva mai ridicol. Să te agăţi cu atâta îndârjire de viaţa asta, să fii disperat din cauza ideii obsesive că vei muri, să înăbuşi viaţa cu iubirea ta egoistă, ce oribilă atitudine şi lipsă de credinţă! Sunt prea mari efuziunile noastre în faţa morţii. Avram Iancu spunea că atunci când va muri se va rezema de un copac şi va cânta din fluier. Şi mai avem balada “Mioriţa”, care, pentru sufletul nostru, este ca un talisman care ne poartă noroc prin vămile văzduhului.  

Într-un târziu, am intrat în biserică. Acolo se mai aflau vreo zece persoane. Oameni în vârstă şi suferinzi. Bătrânele aveau câte o basma neagră pe cap, iar câţiva bărbaţi, bătrâni şi ei, cu căciulile în mâini, stăteau cu capetele uşor plecate, în semn de căinţă. Toţi se aflau în centrul pronaosului. În stânga, erau doi tineri, acolo unde ar fi trebuit să fie, după obicei, cei care urmează să se spovedească. În faţa noastră, icoanele ţineau loc preotului, care se afla la înmormântarea de afară. Un bătrân, probabil senil, a tresărit şi s-a îndreptat spre o lumânare care mai avea mult până să ardă toată ceara, dar el a stins flacăra cu nişte degete noduroase, cu pielea tăbăcită. Toţi purtam măşti de protecţie şi păstram distanţa între noi.

Iată dar cum noul ritual determinat de noul virus a inundat pronaosul şi naosul sufletelor noastre. M-am uitat în jur şi mi-am lărgit indefinit orizontul, cel puţin cu închipuirea. Şi astfel, imaginaţia îmi oferea reprezentarea satului actual din punct de vedere spiritual. Este vorba despre o reprezentare a unei societăţi primitive şi despre un mimetism adesea caricatural. Astăzi pe nimeni nu mai interesează poteca ce şerpuieşte printre muscele până la cea mai apropiată mănăstire, având din loc în loc plantată câte o cruce votivă pe care imaginea rudimentară a lui Iisus stă să ne aline suferinţa. Noi mergem la mânăstire sau la biserică cu maşini luxoase pentru a ne fuduli sau, altfel spus, să ne vadă lumea. Şi, în aceste condiţii, cei care compun astăzi lumea satului trăiesc un sentiment difuz de iconoclasm. 

Totul a început cândva la mijlocul secolului trecut, când comuniştii au deturnat conştiinţa poporului de la legile ei naturale. Ca urmare a industrializării forţate, mase mari de populaţie rurală au fost dezrădăcinate şi înghesuite în mari centre urbane. S-a creat astfel o altă formă de dependenţă în afară de cea a ţăranului de Dumnezeu şi de pământ, anume dependenţa de locurile de muncă şi de salarii, născându-se un individ instabil, nesigur şi uşor de influenţat. Vechile concepţii democratice s-au năruit, s-au destrămat credinţe cu care am trăit şi de care ne-am lăsat orientaţi în existenţa noastră ani de-a rândul. Cei care formează astăzi comunitatea rurală sunt, majoritatea, proveniţi din muncitori, iar acum s-au întors acasă în calitate de pensionari. Dar ei s-au întors sub forma deghizată a decadentului. Drept urmare, întorşi în sat, bărbaţii s-au apucat de politică, iar femeile, de treburile bisericeşti. Iar dacă bărbaţii sunt imbatabili din punct de vedere al cunoştinţelor politice, femeile sunt competente în privinţa ritualurilor bisericeşti. Să te ferească Dumnezeu să pici pe mâna lor atunci când trebuie să participi la vreo ceremonie religioasă! Hai că la nuntă sau botez mai merge, dar să fii prins de ele în ritualul de înmormântare este o adevărată pedeapsă pe lângă suferinţa pierderii. Însă ceea ce se întâmplă zilele acestea în legătură cu noul virus depăşeşte competenţa oricărei femei, indiferent ce vârstă are. Bătrânele satului au pierdut din autoritatea pe care o aveau până nu demult în spaţiul bisericii satului, recunoscând că numai lucrarea diavolului a făcut să apară acest duşman nevăzut.  

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio