Se vorbeşte despre vizita Papei Francisc peste tot: acasă, la serviciu, pe stradă… Unii spun că ar trebui să ne bucurăm de prezenţa Suveranului Pontif în mijlocul nostru, alţii, dimpotrivă, spun că e doar o vizită de imagine politică. Eu îmi imaginez că sunt lângă Papa Francisc şi că pot să-i pun mai multe întrebări. Anume: cum a fost posibil ca într-o Europă civilizată să fie arşi oameni de vii? Cum a fost posibil ca un popor creştin să-i înlesnească lui Hitler venirea la putere? Îmi imaginez că răspunsurile se îngrămădesc: unele laice, altele religioase. Să fie vorba de laşitatea occidentalilor în faţa spiritului agresiv? Poate o fi fascinaţia demonică pe care o exercitau unii oameni asupra mulţimilor? După Iisus, mulţi au încercat să-i ia locul şi nu de puţine ori au şi reuşit să amăgească. Pentru că oamenii aşteaptă mântuirea atât pe lumea cealaltă, cât şi pe aceasta. Şi lumea s-a umplut de salvatori. Deci, chiar aşa, cum a fost posibil? Pentru că un simplu psiholog ar fi putut să pună diagnosticul paranoiei, semnele ei fiind cât se poate de clare la aceşti dictatori: privirea fixă şi vizionară, intensă, rece, aruncată prin şi dincolo de oameni, ţinuta rigidă, gesticulaţie categorică, definitivă, oratorie isterică, megalomanie, delir şi grandoare. 

Prin urmare, blestemul în care s-a aflat lumea creştină în secolul trecut a fost mai greu decât toate veacurile laolaltă, cu tot colbul şi rugina lor. Îl purtăm pe umeri, resemnaţi, ca pe o vârstă de plumb. El a făcut din om o neînsemnată rotiţă în angrenajul social. Tot în secolul al XX-lea, adevărul, unicul adevăr, a ars la Auschwitz şi din el a rămas doar o cenuşă radioactivă. Drept care, creştinismul vest-europenilor a ajuns un real aparent, dar atât de prezent în orizontul singurătăţii noastre, încât ne mototoleşte ca pe o filă veche acea perspectivă lăuntrică, acea apropiere de semeni atât de necesară sufletelor noastre. O apropiere ca instinct de turmă. O turmă care îşi aşteaptă zilnic păstorul, sperând că va veni ca odinioară. Totul, în această lume creştină, a ajuns o imitaţie fără Iisus.

Dar în lumea noastră ortodoxă ce se întâmplă? Vă mai amintiţi ce a spus Papa Ioan Paul al II-lea când a pus pentru prima dată piciorul pe pământ românesc în urmă cu douăzeci de ani? Fostul Suveran Pontif a spus că se află în Grădina Maicii Domnului. Înaltul oaspete a afirmat acest lucru de la înălţimea scaunului papal. Este ca şi cum noi ne-am afla într-o mănăstire de pe un vârf de munte şi am vedea că jos, în vale, unde se desfăşoară un tablou minunat, pământul şi cerul se contopesc fără a se cunoaşte linia despărţitoare. Or, pentru a înţelege ce se întâmplă cu adevărat în Grădina Maicii Domnului trebuie să plecăm de la acea mănăstire. Abia atunci ne-am afla în mijlocul ei şi am putea să-i vedem adevăratele răni. Fiindcă astfel de răni sunt destule.

Prin urmare, nu e nevoie să spun că eu am coborât de pe munte ca să văd de aproape ce se întâmplă cu adevărat în Grădina Maicii Domnului. Coborârea aceasta a fost ca una în Infern, pentru că, vai, sunt o mulţime de oameni care suferă, împovăraţi de mizerii fizice şi morale.

Lumea nevăzută de pe munte se arată acum în toată suferinţa ei. Şi, fiind în grădină, adică jos, poţi vedea mămici care au plecat la muncă în străinătate să câştige o pâine, lăsându-şi copiii în grija altora. Se pot vedea aziluri pentru bătrâni, case de copii nedoriţi, oameni fără căpătâi, căsătorii între persoane de acelaşi sex, mărfuri modificate genetic, multinaţionale, cămătari, dezaxaţi sexual etc. Recent, un referendum despre constituirea familiei din persoane de acelaşi sex a avut câştig de cauză. Politicienii noştri sunt de acord cu sodomiţii în numele drepturilor omului. Iată dar că, odată coborâţi în Grădina Maicii Domnului, putem să mai vedem şi cum capitaliştii străini au venit la noi şi ne prăduiesc pădurile. Mă doare acest lucru, mai ales că poeţii din vechime asemănau pădurea cu femeia. Ei spuneau că numai în pădure şi alături de femeie te poţi salva sau te poţi rătăci. Or, în această grădină, capitaliştii străini, ajutaţi de unii dintre noi pe post de cozi de topor, s-au năpustit asupra pădurii şi o „violează” de-a valma. Aşa că vechile rădăcini ancestrale creştine ale sufletului nostru au trecut de la respectul faţă de pădure la a o exploata economic. Tăiem şi distrugem tot ce este util pentru viaţă. Semnăm nişte poliţe pe care nici copiii noştri nu vor fi în stare să le plătească. Ne purtăm de parcă am fi ultima generaţie. Am tăiat pădurile, am dezbrăcat sânul ţării de cea mai mândră podoabă a ei – codrul, cunoscut drept fratele românului. Zi de zi se pierde din frumuseţea codrilor carpatini, în urma exploatărilor despuietoare. Deci, cum este posibil? Dar la această întrebare nu e nimeni să-mi răspundă, pentru că şi în lumea noastră ortodoxă se priveşte de pe vârf de munte.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio