Ideea de a scrie acest articol a apărut la puţin timp după anunţarea rezultatelor la alegerile locale din 5 iunie. Aceasta nu înseamnă că m-am apucat să scriu imediat, ci, dimpotrivă, m-am gândit mult la implicaţiile acestor rezultate asupra politicii dâmboviţene viitoare. Prin urmare, m-am apucat să scriu după ce am dat răspunsul la întrebarea despre ce i-a motivat pe oameni să aleagă un partid sau altul, un candidat sau altul. Cine a ales şi pe cine a ales?

După ce mi-am dat seama că şi de data aceasta votul a fost negativ, am început să-mi scriu ideea. La Bucureşti a fost aleasă primar general Gabriela Firea. Liberalii au pe conştiinţă alegerea aceasta. Oraşul lui Bucur este acum la picioarele unei femei. O femeie menită să le aducă bucureştenilor suflul dătător de speranţe de mai bine. Înaltă, marţială, cu un etern zâmbet de bună dispoziţie, într-un splendid costum înfrumuseţat de o năframă roşie, Gabriela Firea este un politician de cu totul altă factură şi cu caracter. Or, cele ce s-au petrecut în societatea noastră de un sfert de veac încoace demonstrează că nu ne bucurăm de prea mulţi politicieni cu caracter. Doamna Firea, rutinată în elocinţă, ca fostă jurnalistă, evident nu poate să nu atragă atenţia alegătorilor.

Prin urmare, afirm cu deplină convingere că Gabriela Firea este primul politician autentic născut în perioada postdecembristă. După victoria în alegeri, ea a ţinut unul dintre cele mai frumoase toasturi pe care le-am auzit în ultima vreme. Discursul său, în care îşi exprima satisfacţia victoriei, a fost repede convertit într-unul politic, în care amintea traficul auto greu din Bucureşti, starea proastă a infrastructurii, lipsa locurilor de muncă, probleme în sănătate şi educaţie etc. Şi astfel, bucureştenii au votat un politician care are toate şansele de a le aşeza oraşul în rândul marilor metropole ale lumii. În tot acest timp, liberalii deja erau în agonie. Procesul de descompunere, de lichidare, de dispariţie a vechiului partid liberal îşi urmează cursul. Liberalii suferă de sindromul reproducerii greşelilor politice, aşa cum un om suferă de o boală care se agravează. Este vorba despre incapacitatea de a se adapta istoric şi de o criză în structura lui. Scriind aceste idei, încerc sentimentul amar al tuturor regretelor, deoarece în loc să consemnez despre echilibrarea forţelor politice postelectorale, sunt nevoit să redau imaginea lamentabilă a unui partid istoric, de care Argeşul este legat afectiv. În viitorul apropiat riscăm să ajungem din nou la partidul unic. Mai ales că opera de regenerare politică a ţării noastre a trecut demult, la fel şi speranţele noastre de bine. Dimpotrivă, începe să fie din ce în ce mai rău; adică în loc să vorbim despre o regenerare naţională, vorbim acum, după 26 de ani, de un proces rapid de degenerare. Dar acest lucru nu este o noutate pentru poporul român, fiindcă nu sunt departe timpurile în care un Constantin Duca putea să-l ridice la rang de mare vornic pe Ciocârlan, om de „neam prost”.

Iar Nicolae Mavrogheni îşi bătea joc de instituţiile ţării, punând caftanul de clucer pe spinarea calului său Talambaşa. Şi azi e la fel.

Prin urmare, politicieni importanţi au fost învinşi de unul adevărat, care întâmplător este femeie. Candidatul liberalilor, Cătălin Predoiu, nu zguduie, nu înflăcărează, nu mişcă. În vorba lui e prea mult echilibru şi prea multă măsură. În schimb, Gabriela Firea este un vorbitor eminent, cu fluiditate spontană, urmându-şi planul fixat în prealabil, cu argumentaţie rece şi strânsă, exploatând la maximum poziţiile favorabile, fără să urmărească efecte oratorice, fără să ridice glasul aproape niciodată, fără gesturi largi şi nervoase. Vorbind, Gabriela Firea place. Place şi impune. Iar dacă plăcerea este rezultatul elocinţei sale specifice, impunerea este efectul autorităţii ei de om hotărât.

Politicienii trebuie să fie oameni hotărâţi. Or, cei mai mulţi dintre politicienii noştri sunt plini de toate însuşirile şi, totuşi, lipsiţi de o personalitate definită. Pe aceşti oameni împrejurările îi solicită la fapte; dar tot împrejurările le stăpânesc voinţa. Conduita lor se prezintă ca un zigzag ieşit din jocul unor tendinţe contrarii. Nicio continuitate în acţiune; nicio logică după care să prevedem rezoluţiile luate. Sufletul lor este o împletire de bine şi rău, după cum a dat norocul. Faptele lor, de asemenea. În acţiunea practică – şi nu numai – nu ne rezistă celula. Însă, odată cu Gabriela Firea, putem spune că bucureştenii au ales un primar general plin de acţiune. Şi totuşi, păstrez o rezervă. Am văzut atât de multe în ultimii 26 de ani, încât tare mă tem de vorbele lui Constantin Bacalbaşa scrise în lucrarea „Bucureştiul de altădată”, referitoare la faptul că adevăraţii primari ai oraşului au fost soţiile celor aleşi. De ce n-ar fi astăzi invers, ca soţul femeii alese să fie adevăratul primar general? Pe mine nu m-ar mira ca Dragnea să facă echipă cu Pandele.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio