Mă înfrigurez la gândul că unul dintre nepoţii sau strănepoţii mei ar putea încăpea, prin absurd, pe mâna unei „familii” alcătuite din persoane gay sau lesbiene. Pare absurd pentru toţi cei care ne-am născut dintr-o familie normală, firească, tradiţională, dar doi scenarişti, talentaţi altfel, fac să fie credibilă ideea asta într-un film. Total subversiv. Cum o sugerează şi titlul „Copiii sunt bine-mersi”, filmul hollywoodian din 2010 vine să ne sugereze că n-ar fi nimic anormal ca un cuplu de lesbiene să poată creşte şi educa un copil al cărui tată se rezumă la a fi doar donator de spermă. Ba chiar, iată, această „familie” ar putea avea şi copii. Bine-mersi!

Evident că nu-i vorba decât de propagandă ideologică. Şi spun propagandă fiindcă proiecţia filmului a fost interzisă la noi, în urma protestului făcut de o organizaţie ortodoxă, dar totuşi el a trebuit să fie reprogramat la intervenţia expresă a Ambasadei SUA. Să nu mă întrebaţi ce treabă avea ambasada partenerului strategic al României cu povestea asta, dar vă pot spune, din câte citesc şi văd, că Occidentul nu mai dă doi bani pe familia noastră tradiţională. Dar nu doar pe ea, ci pe mai tot ce înseamnă identitate naţională, biserică, solidaritate umană, respect faţă de autoritate, faţă de bătrâni, faţă de valorile în care am fost educaţi. În ideologia corectitudinii politice, o nouă revoluţie trebuie făcută pentru a înlătura dictatura majorităţii asupra minorităţii. A venit vremea să mai dicteze şi minorităţile, că destul au fost oprimate de autoritate, de părinţi, de stat etc.

Prin urmare, la ce bun să-ţi mai creşti copiii continuând tradiţia românească deprinsă din familie, la ce bun să-i creşti în religia ortodoxă, în numele Tatălui şi al Fiului? Iată părinţii de pe pământ au şi ei defectele lor. La fel, familiile tradiţionale. În căutarea unui standard de viaţă mai bun, unii părinţi şi-au părăsit copiii şi au plecat să muncească peste hotare. Că la noi munca nu mai este bine plătită. Pe mâna cui au lăsat copiii? Păi, al bunicilor, rudelor, chiar şi vecinilor ori prietenilor. În ciuda onestităţii severe dovedite de bunici, de ceilalţi tutori, când chiar le-a păsat de copii, cei mici încep să se deprindă cu apucături rele, luate nu doar de pe maidanul real, ci şi din cel virtual. Familia tradiţională începe să se destrame, fiindcă unul dintre membrii ei, poate chiar amândoi, s-au strămutat peste mări şi ţări ca „să poată pune copiilor un acoperiş mai bun deasupra capului”, să aibă ce să le dea de mâncare, că destul au suferit ei de foame pe vremea lui Ceauşescu. Dar cine se mai ocupă şi de sufletul lor, dacă părinţii i-au abandonat în multe cazuri? Statul? Vedem bine că nu vrea sau n-o poate face, fiindcă n-are nici profesionişti, nici bani, nici voinţă. Şi vedem bine că, de la o vreme, nu familia, ci „specialiştii”, inclusiv cei sociali, încep să ne dicteze cum să trăim.

Să ne mai mirăm atunci că sistemul nostru de învăţământ este în plin proces de destrămare ca şi familia? Că violenţa şi drogurile îşi fac loc cu agresivitate în ambele instituţii, la a căror temelie încep să sape parşiv? Că elevii trebuie să înveţe „doar ca să plece afară”?

Că sunt îndemnaţi să gândească numai în termeni de succes material, să fie „vedete”, să dea „tunuri” ca miliardarii de carton care au jefuit şi jefuiesc în continuare România? Cine ar trebui să le aducă înapoi copiilor părinţii? Celor agresaţi ori arestaţi, celor drogaţi, celor orfani, celor umiliţi, celor rămaşi în grija rudelor copleşite şi ele de nevoile vieţii. Cine ar trebui să oprească destrămarea familiei, chiar a statului care, ce-i drept, s-a dovedit a fi un prost manager, nu mai are autoritate?

Răspunsul este la noi şi la nimeni altcineva. Cum? Prin vot! Inclusiv la cel de la referendumul cu familia. Că altminteri ţara asta a ajuns maidanul nimănui, inclusiv când este vorba de a cultiva acele valori care au şlefuit fiinţa noastră de români. Acea fiinţă care crede că „tot ce-i românesc nu piere”, care a luptat pentru independenţă în tranşeele de la Plevna şi Mărăşeşti, pentru Marea Unire al cărei Centenar îl aniversăm anul acesta. Sigur mai mult festiv, că la asta ne pricepem. Mai greu este cu munca. Dacă nouă nu ne pasă de acest lucru, de ce le-ar păsa altora? De ce ar opri alţii răul cu care ne confruntăm noi? Altminteri, dacă e să ne luăm după filmul din familia cuplului de lesbiene, ţara noastră este bine-mersi. Doar că nu prea mai respiră aerul pur al înălţimilor de altădată, tradiţionale şi de bun-simţ, ci pe al mlaştinilor otrăvite de propaganda corectitudinii politice. O „religie” marxistă a noii ordini mondiale. Una care te îndeamnă să te rogi nu la Dumnezeu, ci la Mamona, care a luat acum chipul banilor după care ne sticlesc ochii. Ca să ne ghiftuim!

Că nu-i văd pe mulţi dorindu-şi o viaţă spirituală menită cu adevărat să le procure şi altfel de satisfacţii. Sau poate greşesc eu! Atunci, să mă scuzaţi! Poate că nu l-am descifrat eu bine pe Gramsci pentru care „întreaga viaţă politică” înseamnă „viaţa privată, locul de muncă, religia, filosofia, arta, literatura şi societatea civilă”. Toate acestea constituie un câmp de luptă unde se confruntă cei care urmăresc reformarea societăţii. Şi când nu iese pasenţa confruntării de idei, lupta, cum bine aţi văzut, se mută în stradă. Asta ca majoritatea să înţeleagă odată şi odată că a venit vremea ca să dicteze şi minoritatea. Că destul a fost „persecutată”. Inclusiv „familia homoxexuală” care caută şi ea să-şi legifereze fericirea.

Distribuie pe Facebook