Când scriem despre un om genial, ne referim mai mult la ceea ce i-a exprimat genialitatea şi mai puţin despre alte trepte de simţire ale sufletului său. Consecinţa este că, în timp, omul respectiv se preschimbă într-o prezenţă nedefinită, plutind parcă în aerul timpului, asemenea unui duh osândit să rătăcească în neştire, din cauza neputinţei noastre de a-i cunoaşte toate laturile personalităţii sale. De acest pericol nu este ferit nici Mihai Eminescu, poetul nostru genial, care s-a născut la 15 ianuarie 1850, deci în urmă cu 171 de ani. Viaţa lui, nemilos de tristă, l-a rupt timpului său şi l-a dat eternităţii noastre. Dar astăzi nu mai suntem interesaţi de a-i da trup duhului eminescian, pentru că unii îl fac antisemit, alţii legionar, comunist, troglodit şi, rareori, Eminescu mai este prezentat ca o conştiinţă a neamului său, el fiind înţeles mai mult ca temperament.

Nu vreau să dau nume şi nici să stabilesc răspunderi. Răspunderile sunt globale, nu individuale. Nu e o criză de generaţie, cum prea comod şi prea grăbit se spune. E o criză de simţire şi de credinţă, o criză a poeziei în ansamblul cultural actual. Versul este răsucit pe proţapul lui Dinescu de la Cetate, iar strofa plictiseşte. Poeţii au ajuns să-şi convoace muzele şi să-şi pregătească lirele în bucătărie. Aceşti cântători ai sufletelor noastre au ajuns nişte personaje triste, a căror inspiraţie este provocată de o lume chemată parcă la o nouă viaţă, dar o viaţă a interesului practic. Suntem, aşadar, la un punct aşa de scăzut, încât teamă mi-e să nu dispară chiar şi duhul eminescian. Iată de ce se vorbeşte acum despre Mihai Eminescu, genialul poet, ca despre un bolnav mintal, sau de sifilis, sau că a fost omorât de agenţi străini puşi, eventual, de Titu Maiorescu.

Prin urmare, nu mă voi referi aici la poezia eminesciană, pentru că nu am competenţa necesară, dar mă voi referi la o altă latură a personalităţii lui Eminescu, pe care o pot, zic eu, surprinde în adevăratul ei înţeles. Şi anume la ce a scris el despre politicienii timpului său. Or, încă din anul 1881, Mihai Eminescu va interpreta, plecând de la prezent, momentele semnificative ale istoriei noastre pentru a dovedi primejdia pe care o reprezintă pătura superpusă pentru societatea românească. Şi astfel, Eminescu ajunge la o teorie sociologică a păturii superpuse, ceea ce era o mare noutate în acele vremuri. Poetul surprinde un nou fanariotism pe cale de a se instaura definitiv în România, cu scopul de a jefui bogăţiile ţării, fără a oferi nimic în schimb, drenând capitalul, prin intermediul băncilor, spre propriile buzunare.

Pătura superpusă este formată dintr-o asociaţie de exploatatori fără principii, legaţi între ei prin demagogie. Această pătură provine din elemente declasate ale societăţii noastre şi este promovată şi susţinută de regimuri fiscal-comerciale de exploatare parazitară a muncii. Parveniţii aceştia cheltuiesc din puterea vitală a oamenilor mai mult decât pot restitui. Ştim că într-o societate plusprodusul poate fi autovalorificat, după cum poate fi consumat fără nicio compensaţie, de către o pătură superpusă (guvernarea actuală este campioană la împrumuturi de miliarde de euro, iar documentele ce ţin evidenţa acestor împrumuturi au fost clasificate). Pătura superpusă deţine, deci, întreaga răspundere pentru ceea ce se întâmplă cu plusprodusul societăţii şi de aceea Eminescu, într-o polemică celebră cu marxismul fraţilor Nădejde, va deplasa analiza de la teoria exploatării capitaliste (care generează civilizaţie) la teoria exploatării parazitare, singura ce generează mizerie şi determină declasarea unei societăţi, declinul ei economic în degenerare etnică.

Surprinzător sau nu este că această îndurerată constatare a lui Mihai Eminescu o trăim şi noi astăzi, pentru că se încearcă să ni se ia puţina compensare pe care o mai aveam din partea statului, dreptul la sănătate. Aşadar, după 171 de ani, ne reîntâlnim cu acelaşi egoism care face dintr-o obligaţie a statului nostru o chestiune financiară. Scrierile lui Mihai Eminescu despre politicienii corupţi şi parveniţi ne fac să fim conştienţi că trăim într-o construcţie statală pentru totdeauna şubrezită de moliile ce se hrănesc din materia ei. Chiar şi în numele acestui drept la sănătate al omului bolnav, am văzut oameni necăjiţi, înaintea uşilor de spital, aşteptând cu speranţă că vor fi întrebaţi de boala care suferă şi nu suspectaţi de Covid-19, fără niciun test în acest sens. Cauza unui asemenea comportament este să se scape de astfel de bolnavi. Şi, până la urmă, ei sunt întrebaţi de unii dintre doctorii noştri care încă nu fac din sănătatea oamenilor o problemă financiară. Dar aceşti doctori sunt din ce în ce mai puţini! Iar pentru unii bolnavi această întrebare vine prea târziu. Deci, şi astăzi, ca în trecut, formăm şiruri de oameni care aşteaptă la aceleaşi uşi cu neînţelegerea firească a celui fără bani, pentru că numai oamenii cu bani vorbesc astăzi în tăcerea grea a unei lumi sărace. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio