Când am vizitat-o pe fata unui prieten la un spital de boli nervoase, i-am văzut faţa chinuită într-un spasm fără plâns şi fără lacrimi. Prietenul meu spera din tot sufletul, cu voia Domnului, că sănătatea fiicei sale va reveni şi că o va putea lua acasă. L-am încurajat şi eu în acest sens, ştiind că tristeţea fetei poate fi alungată de un simplu gând bun. Îmi încurajam prietenul, pe care nu-l mai văzusem de peste zece ani, şi-l asiguram de tot sprijinul meu. În urmă cu vreo cincisprezece ani, el a plecat împreună cu familia într-o ţară vest-europeană. Şi-a făcut un rost acolo, cu o bunăstare economică de neimaginat în ţară, dar cu preţul şubrezirii sănătăţii fiicei sale, care era mistuită de o depresie cruntă. Prietenul meu s-a întors cu familia în ţară, internându-şi fata la un spital de specialitate. Nădejdea lui creştea odată cu fiecare cuvânt ce-l rosteam dătător de speranţă. Însă eu nu-l iluzionam în totalitate, aveam şi eu speranţa mea. Cu o înspăimântătoare precizie, medicul ne explicase mai înainte starea de sănătate a fetei. Era convins că, în scurt timp, boala va înainta şi îi va devora tinerei, fără cruţare, sclipirile şi judecata minţii. Medicul era convins că bolnava va păşi curând în altă lume, cu demoni şi dumnezei necunoscuţi nouă, cu povestea ei de viaţă cu tot, de unde nu va mai fi întoarcere.

Ei bine, mi-am sfătuit prietenul să mergem, împreună cu fata lui, în satul natal. Un sat de munte, înconjurat de păduri seculare. Aveam o bănuială pe care nu mi-o puteam exprima în cuvinte; era doar un presentiment. Ştiam că fata plecase din satul natal când avea vreo cinci ani. A plecat într-o ţară cu un pământ acoperit în mare parte de nisip şi praf. Verdeaţa şi copacii sunt acolo întreţinuţi de om, turnând zilnic apă din nişte cisterne speciale. Simţeam că tristeţea fetei este cauzată de absenţa falnicilor stejari, fagi şi brazi de la noi. De fapt, o tristeţe legată de dorul de ţară. Drept care, familia prietenului meu şi cu mine am luat drumul satului nostru natal. Iar când am trecut prin pădurea aflată în apropierea satului, tânăra mi-a cerut să opresc maşina. A coborât grăbită şi a început să îmbrăţişeze trunchiurile copacilor ce împrejmuiau drumul. Cu fiecare trunchi luat în braţe, fetei îi apărea un alt zâmbet. Spectacolul acesta a durat vreo două ore. La revenirea lângă noi, fiica prietenilor mei părea deplin însănătoşită. Ea suferea de dorul de ţară.

Recunosc că sentimentul pe care l-am avut în legătură cu tristeţea fetei a fost nutrit de lectura filosofiei lui Lucian Blaga. Filosoful nostru spune că, în cazul de dezacord structural între orizontul inconştient al unui individ şi peisajul conştient, se poate naşte în sufletul acelui individ un sentiment al dezrădăcinării şi un sentiment nostalgic, de tristeţe. Este exact ce se întâmplase cu fata prietenilor mei. Ea plecase la o vârstă fragedă şi a purtat permanent în suflet dorul de plaiurile natale. Această dezrădăcinare şi această nostalgie sunt mult mai profund întemeiate decât obişnuitele dezrădăcinări şi nostalgii de toate zilele. Ciobanul român, spune Blaga, împins de vânturile istoriei, a colindat sute şi sute de ani toate meleagurile balcanice, însă orizontul mioritic inconştient l-a menţinut cel mai adesea în peisaje de plai şi i-a dat o permanentă, irezistibilă fobie faţă de altele. El se simţea bine numai pe plaiurile Carpaţilor noştri.

Şi, acum, mă gândesc la familiile românilor care au luat drumul bejeniei spre tărâmuri străine, fie ele vest-europene. Câte tristeţi şi câte fobii oare le macină sufletul? Iar dacă pentru cei maturi există un remediu, care constă în întoarcerea lor periodică acasă, de Paşte şi de Crăciun, ce se întâmplă cu copiii, cu acei copii care aveau cinci sau şase ani când au plecat în străinătate şi sufletul lor a apucat să fie cuprins de orizontul specific al acestor meleaguri. Misterul pământului nu e o glumă sau un paradox. Fiecare pământ deţine câte un mister. Iar pământul românesc conţine misterul dorului, cuvânt intraductibil în alte limbi. O reprezentare inconştientă a sa o păstrăm în suflet până la moarte. Iar pentru această stare de tristeţe există un singur remediu, anume voia bună, în cazul în care eşti departe de ţară. Or, familia prietenului meu lua totul în serios, de la venitul casei până la rezultatele şcolare ale fiicei lor, ceea ce a făcut ca tânăra să obosească şi să cadă în depresie. Ştiind toate acestea de la filosoful meu preferat, mi-am invitat prietenii la o seară de dans. Invitaţia mea i-a luat prin surprindere, dar au acceptat. Însă eu am pus o condiţie: să vină şi fiica lor. Ştiam de la Nietzsche, de data aceasta, că cel mai bun medicament împotriva depresiei este dansul. Şi, bănuiesc eu, şi filosoful german aflase despre rolul terapeutic al dansului de la David, care a intrat în Ierusalim dansând, pentru a-şi stăpâni emoţiile în faţa celor care îl adulau.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio