În urmă cu exact un deceniu, fotbalul românesc îşi pierdea cel mai de preţ bun al său din toate timpurile: pe Prinţul din Trivale, Nicolae Dobrin. A plecat, răpus de un cancer fără leac, în acea zi de 26 octombrie 2007, într-o lume categoric mai bună decât cea în care am rămas noi să mai trăim.
Există, încă, şi azi, controversa care a fost mai bun, Hagi sau Dobrin. Cu inerenta subiectivitate locală, noi, dar şi mulţi alţii, credem că, de departe, Dobrin. N-a fost doar un fotbalist de geniu.
Din aceştia au fost şi sunt mulţi. Neymar, Cristiano Ronaldo, Ibrahimovici…şi eu sunt geniali. Însă au jucat şi joacă pentru ei înşişi. Pentru milioane şi zeci de milioane de euro, în fiece lună, în fiece an.
Dobrin nu şi-a sacrificat geniul pe altarul bănetului cu nemiluita, ci şi l-a oferit, aproape gratis, iubitorilor de fotbal. Nouă, tuturor celor care mergeam la stadion sau deschideam televizoarele doar ca să-l vedem jonglând cu mingea.
Aici îşi doarme somnul de veci acest Eminescu al fotbalului care a fost Dobrin
Pentru magicianul din Trivale, fotbalul n-a fost o meserie, un mod de a-şi câştiga traiul, ci un mod de viaţă. O modalitate de exprimare. O manifestare a bucuriei de a juca fotbal. Din pură plăcere. Din pură dragoste pentru acest sport.
Din dorinţa de a-i face fericiţi pe suporterii lui FC Argeş şi pe iubitorii de fotbal, în general. Nu din încrâncenarea pe care o vedem pe chipurile geniilor fotbalului de azi. Nu din dorinţa de-a agonisi cât mai mult.
De asta Dobrin a fost şi rămâne unic. De asta Dobrin nici măcar nu poate fi comparat cu Hagi, cu tot respectul pentru acesta din urmă. De asta până şi copiii care nu l-au văzut jucând pe viu niciodată continuă să-l aibă ca idol.
Dobrin a fost irepetabil. Dacă Eminescu ar fi jucat fotbal, precis l-ar fi chemat Dobrin.
Sorin SIMION
