Da, cum scriam vineri, mi se întâmplă şi mie. Ca şi altora, mulţi ori puţini. Da, ni se întâmplă să ne bântuie nişte gânduri, pozitive ori negative, de folos ori păgubitoare. Pentru mine sau pentru cei care simt nevoia să-şi împărtăşească nişte gânduri, nişte idei care le trec prin minte, chiar nişte stări.
Şi, aici, intervine o primă problemă, ca unul care mă spovedesc în pagina de ziar ori de carte. Până unde pot să merg cu sinceritatea în scris? Dar nu doar cu sinceritatea, ci cu intimitatea mea? Pot să fac public faptul că mă frământă nişte gânduri nu în totdeauna benefice pentru mine. Care, nu mă îndoiesc, încolţesc şi-n mintea altora. Dar pe care ei le „dezbat” doar cu prietenii. Eu am şansa să fac asta cu cititorii ziarului. Mult mai mulţi. Care gânduri, cred eu, puse cu sufletul pe masă, luate la mărunţit, odată desprins un sens din ele, pot fi de folos şi altora. Adică pun sub semnul discuţiei o experienţă din care poate trage învăţăminte şi altcineva. Ei bine, până unde îmi permit eu să dezvălui ce se întâmplă în intimitatea mea? Păi, cred eu, dacă nu greşesc, până acolo unde această experienţă poate fi utilă şi altcuiva. Dacă află de ea. Din scris ori povestită de un prieten. Mă lămuresc asupra unui subiect care mă interesează, apoi reflectez şi desprind din cuvinte, din fapte, un sens, un tâlc, eventual un drum de urmat.
N-are, în schimb, niciun rost să vorbesc despre un lucru banal, nesemnificativ, comun tuturor. Să spunem, ora la care mă scol, ce mănânc la micul dejun, cu cine mă întâlnesc, dacă nu e o persoană importantă şi nu aflu de la ea cine ştie ce informaţie demnă de publicat. Toate astea şi multe altele, răsştiute, n-au însemnătate puse în discuţia publică, nu ne sunt de folos. Mă privesc doar pe mine, nu şi pe el, cititor, pe noi, colectivitatea. Dar, de pildă, ne interesează pe toţi vârsta la care ieşim la pensie. Şi criteriile după care este stabilită aceasta. Din acest considerent, am şi iniţiat o debatere în ziar cu gândul că puterea decizională va ţine cont de opiniile exprimate acolo. Că vorbim despre democraţie, nu?!
Şi, dacă tot am pornit pe traseul sincerităţii şi intimităţii, mă frământă, de pildă, cine m-a distribuit în rolul vieţii şi ce a vrut de la mine? Acum, când am sentimentul că viaţa se rostogoleşte mai abitir spre finalul existenţei, acel Cineva a obţinut ce şi-a dorit de la mine? Eu, eu însumi, sunt mulţumit de ce am făcut? Am folosit timpul făcând cu adevărat ceva folositor, ori am tăiat frunză la câini? Am reuşit, de pildă, ca jurnalist, să dezgrop frumuseţea ascunsă a unui gest, a unei întâmplări, a unei atitudini? Am reuşit să mă cobor cu sinceritate şi folos în mine şi să extrag ceea ce-i bine şi pentru altcineva? Ori m-am mulţumit să fac slalom printre cuvinte, să patinez pe gheaţa lor, ajustându-le de formă nu şi-n substanţă, în sensul lor revelator? Altfel, cum spune proverbul, mă judec dacă sunt cu adevărat un om întreg, dacă am reuşit să pun de o casă, să plantez un pom, să dau naştere unui pui de om?
Vine, vrem nu vrem, o vreme când trebuie să dăm colţul. Pentru mine semnul ăsta poate fi deja pe la Bascov, pentru un tânăr poate fi la Polul Nord. Copil fiind, n-am ştiut ce vârstă au părinţii mei. Îi vedeam că nu prea mai au putere, că se şubrezesc, dar rămâneam la această constatare fără să văd mai mult în viitor. Acum însă, când mi-au rămas mai puţini paşi până la marea evadare, mă trezesc făcând nişte socoteli. Ca tot omul. La ce vârstă a murit tata, dar mama? Dacă fac o medie, înseamnă că pe acolo ar putea fi sfârşitul meu? Cât mai am şi ce ar trebui să mai fac? Ce datorii mai am? Faţă de mine, de familia mea, de societate, de Dumnezeu? Dacă-L includem şi pe El în ecuaţia asta.
Mai interesează pe cineva treaba asta? Este, astfel pusă chestiunea, de interes public ori este, cum se spune, o chestiune privată, ţine doar de persoana mea? Sau, mai degrabă, îmi pot permite să fac această socoteală raportată la primarul oraşului, la prefectul judeţului, la vârsta oricărui alt demnitar aflat într-o funcţie publică? Da, cred că mai degrabă este util socialmente asta, fiindcă şi vârsta, şi sănătatea fizică şi, mai ales, cea mintală cântăresc în balanţa deciziei care priveşte colectivitatea, pe piteşteni, pe argeşeni. Din care fac şi eu parte. Fac parte şi mai ales am în mână un condei şi o răspundere de jurnalist. Răspundere pe care nu toţi o luăm în seamă, când ne jucăm de-a cuvintele şi chiar de-a soarta oamenilor, când ne credem depozitarii adevărului. Şi nu suntem totdeauna!
7 Comentarii
Stratfor
Cred ca nu ati aflat inca dar Ionica Franaru a trecut la budism. Nu de alta dar la cate milioane de euro are facute din spagi nu se putea multumi doar cu o singura viata. Ideea este ca oricum nu va veti intalni cu el ,,dincolo,, pentru ca adora soba cu lemne.
Anonim
N-aş fi crezut ca celebra SPERANȚĂ a jurnalismului piteştean şi argeşean de acum 40-45 de ani care „bântuia” agricultura județului -de stat şi cooperatistă – „cultura mare”, dar şi zootehnia …în plin avânt de…dezvoltare, dar care tremura/u… la auzul „vestii”/zvonului, chiar (!) că „Zmeul” Golescu (mai ceva ca „balaurul” Zanfir !) vine/se îndreaptă… cu Trabantul lui albastru..spre ei/ele şi… ar fi bine să-i găsească …”pe tarla”(!), n-aş fi crezut, zic, când EL mă lua…pe mine,un biet navetist („la ocazie”!) că voi citi asemenea „editorial” …depresiv, semnat de… semețul ziarist…ajuns ,azi, ditamai Directorul, „pacientul”…Doamnei Dr. Irimia ! …”Acestea, pe noi…ne doare” !….
Anonim
Dar singurul neuron, navetist și el (din colț în colț) nu (te) doare?
Anonim
Ce „suptil/ă” sunteți/eşti !
Reli Antonescu
Frumos ar fi ca dincolo de aceste frumoase cuvinte incropite intr-un fel de epilog sa faceti un demers ca in fiecare an de 15 iunie pitestenii sa poata aprinde o lumanare si sa puna o floare pe locul unde s-a nascut Maresalul Ion Antonescu de pe strada Smeurei vizavi de Jandarmerie. Ar fi o reparatie morala enorma fata de jertfa unui erou care ar reusi sa spele o parte din rusinea acestui oras. Alaturi de Dobrin ramane un model al acestor locuri pe care vremurile le-au umplut de nemernici. Mi-ar placea sa cred ca astfel v-ati gasi nu numai linistea dar si si o superba recunoastere a unui gest dincolo de istorie. Ati fi singurul ! Aratati-le locul. Spuneti-le cine a fost si publicati-i Testamentul. Nu are nevoie de nici un simbol in afara de faptul ca s-a nascut si a murit pitestean. A murit ca un martir pentru cuvintele: ,,Soldati romani va ordon, treceti Prutul !”
Savu
Ar fi ceva dar omu nostru e ovrei.
Anonim
Auzi,doamnă/ cucoană, dacă nu ți-ai schimbat „genul”(era să intru în păcat şi să-ti scriu…”sexul”!), când te apuci de „servit” istorie MARE (Națională)…”la porci”/”grăsuni”, curăță-ți mai întâi, măcar…”troaca” pe care o foloseşti pe post…de veselă, cu gândul c-o să faci economie şi de un rând …de tacâmuri/”argintărie”…că „porcii tăi de-acasă”/Piteşti/ au sârmă…în „nas” când vine vorba să învețe…ca să ştie ADEVĂRUL , nu mani pularea despre „Dictatura fascistă şi legionară” pe care Ion Antonescu („piteşteanul”!) a…”gătit-o”… la Bucătăria de Campanie (război) şi a servit-o soldaților români şi când le-a ordonat să trecă NISTRUL, ba şi NIPRUL sau să moară …”pentru ȚARĂ”…la Odesa, în Crimeea, Stalingrad etc. şi deportați…”la… Siberia”! El a guvernat din sept. 1940 şi până în 23-26 ian.1941(-Pogromul de la Bucureşti) cu Legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu şi Horia Sima care au asasinat mii de mari oameni (savanți, artişti, conducători etc.) ai Românilor, printre care şi pe prim-ministrul Armand Călinescu (tot piteştean), dar un mare antilegionar ! Dar câte n-ar trebui să auzi !… Istoria este o…Ştiință , nu slujbă la Sf. Ioan !