Mărturisesc, scriu aceste rânduri cu frica de Dumnezeu. Dar și cu mintea plină de întrebări, de mirări, de frământări. Mă mir, de pildă, cât de bine știu unii ce se întâmplă acolo „sus”, ca și acolo „jos”, aici și „dincolo”, în lumea asta și pe lumea cealaltă. La urma urmei, cine nu s-a întrebat ce rost avem noi pe lumea asta, cui aparținem și cine a distribuit rolurile în viață?

Da, sigur, toți am vrea să știm ce-i cu noi, de unde venim și încotro ne ducem. Există și „dincolo” viață? Cum ajungem în posesia adevărului? Răspunsul se află în religie, în știință, în filosofie? Sunt cu adevărat niște inițiați, niște iluminați, niște guru? Să-i credem au ba ce spun, ce propovăduiesc, ce scriu? Pe ce să-i credem? Pe cuvânt, pe dovezi? Să-i credem că sunt de bună credință, că au avut privilegiul să stea de vorbă cu divinitatea, că unii chiar s-au întâlnit cu ea ori cu cei care au fost în moarte clinică?

Mă rog, și tot așa pot continua cu întrebări pe care sunt sigur că ni le punem mai toți. Eram copil, îmi amintesc de o discuție, în jurul unui foc, seara, la munte, la răvășitul oilor. Cu bulzul pe genunchi și cu frica de Dumnezeu în sân, vecinii mei vorbeau despre lighioanele pădurii care le-au dijmuit oile, despre păcat și soartă, despre Biblie și credință, despre război și moarte, despre câte-n lună și-n stele. Cu multe mirări căutau și ei răspunsuri la întrebări. Îmi stăruie în minte cuvântul păcat, care revenea des în discuția purtată în semiîntuneric. Vorbeau cu grija să nu-l mânie pe Dumnezeu, să nu-i ia cumva numele în deșert, cum îi avertiza părintele Iacobescu la predica de duminică. Dar, deși citisem de vreo patru ori Biblia, până-n clasa a V-a, nu prea înțelegeam cum e cu numele luat în deșert și nici cu păcatul ăsta.

Care păcat, m-am lămurit puțin câte puțin, pe măsură ce-am bâjbâit pe cărările vieții, că Eva nu trebuia să muște din măr, ispitită de șarpe, că ăsta e „păcatul originar” de care se face vinovată umanitatea, conform învățăturii creștine. Și, tot pe măsură ce căutam răspuns la întrebările de mai sus, am mai înțeles, târziu, destul de târziu, că a păcătui înseamnă mai ales a rata esențialul în ceea ce privește sensul vieții. Că uneori până și inteligența se află în serviciul nebuniei, căci doar așa se explică reacția inchiziței spaniole, persecuțiile religioase, arderea pe rug a ereticilor și vrăjitoarelor. „Iadul sunt ceilalți”, insista Jean-Paul Sartre, ca să arate scuza/acuza/furia paranoicilor: noi împotriva celor răi. Păcat este și să calci pe un fir de iarbă, dacă aceasta suferă, ori dacă dobori fără rost un copac. Și mai păcat este să recurgi la violență, să ucizi, să pornești la război în numele „dumnezeului meu”, al „adevărului meu”, al „pământului meu”, al ideologiei mele, al partidului meu. Nu Dumnezeu l-a pus pe om să ucidă, deși găsim uneori acest îndemn în chiar cărțile sfinte. Nici vorbă!

Noi l-am creat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră, noi am făcut un idol mental ca să justificăm nebunia din noi, frica din noi, când ne-am aflat la răscruce, la ananghie, când n-am mai știut încotro s-o luăm. În numele Lui, am recurs la violență, am dat frâu liber la ură, am pornit războaie și pogromuri. Ca să ce? Ca să justificăm ego-ul nostru, greșelile noastre raportându-ne la ceilalți semeni, la dușmani. Ca să ne definim că noi suntem buni, că nu păcătuim, în raport cu vrăjmașii noștri. Ce-au făcut Iisus, Buddha, alți învățători, alți lideri spirituali? Au încercat să ne învețe să ne eliberăm de egoismul nostru, de ego-ul nostru, să ne regăsim acel sine capabil să discearnă cu adevărat între bine și rău, între energia pozitivă și negativă. Să depășim nebunia colectivă, coșmarul de care, iată, nu reușim nici azi să scăpăm, deși avem pretenția că ne-am civilizat, ne-am umanizat, am depășit faza de „peșteră”. Vom depăși-o doar atunci când vom reuși să ne izbăvim de gândurile rele, de mintea care reușește să ne domine cu ajutorul fricii, dobândind o nouă conștiință. Care conștiință este cu adevărat un privilegiu al universului, iar noi putem intra în rezonanță cu ea, ne putem găsi liniștea și pacea lăuntrică, sensul vieții, doar – cum spune Eckhart Tolle, în cartea „Trezirea conștiinței umane” – rupând vechile tipare ale minții egocentrice. Altfel vorbind, „capacitatea recent descoperită de a ne ridica deasupra gândurilor”, realizând că eu nu sunt „vocea din mintea mea”. Gândirea fără conștientizare este principala problemă a existenței umane.

Și atunci, eu, cine sunt eu? Conștiința care „precede” gândul. Care, atenție, poate fi și rău. Cam asta ar fi morala acestor rânduri. Sau partea vizibilă a aisbergului. Cum ar spune Dumitru Constantin Dulcan, autorul cărții „Mintea de dincolo”, privind o floare, chiar o piatră, poți afla calea către Dumnezeu. Și, astfel, către noi înșine. Înainte de păcat!

P.S. Cale pe care trebuie s-o parcurgem cu frica lui Dumnezeu, fiindcă mai toți, credincioși, am pornit de la premisa că există o ordine în lumea asta și la baza ei se află cineva. Pe care îndrăznim să-l întrebăm cum este cu finitul și cu infinitul, cu naturalul și supranaturalul, cu știința și conștiința, cu inteligența materiei și prostia omenească, cu vizibilul și invizibilul ş.a.m.d.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio