Da. Nu mă potolesc, continuu şi eu să citesc. Să mai aflu câte una, câte alta, chiar dacă apetitul ăsta s-a cam diminuat serios pentru tineret. Care nu mai are timp de pierdut citind, ci doar scriind, punând de-o afacere, de-o intrigă fertilă. La urma urmei, mai toate astea fiind lucrative, nu?

Ce mai citesc, între altele? O carte a unuia dintre cei mai înzestraţi memorialişti români, Constantin Beldie. A fost şi el, vorba lui Iorga, un „om al pământului”. Al pământului argeşean după tată, Dumitru Georgescu-Beldie. Din Stroeşti de Argeş, ca şi monografistul său, scriitorul Nicolae Leonăchescu. Tot argeşean, dar dintr-un sat mai de câmpie, Căteasca, este şi Dan Zamfirescu, editorul cărţii apărute cu ceva buclucuri şi intitulată „Oameni văzuţi de aproape”. Aşa de aproape că nu se sfieşte, pe unii dintre ei, să-i zugrăvească înclinând spre grotesc, precum se întâmplă în pictura flamandă. Dar n-o face cu răutate, ci mai degrabă cu sinceritate, ceea ce conferă personajelor creionate multă vervă, autenticitate. Şi curiozitate!

Ar fi interesant de spus povestea manuscrisului lui Beldie, lăsat pe mâna fiului Alexandru şi solicitat de Dan Zamfirescu pentru editura sa „Roza Vânturilor”. Dar mă grăbesc să spun acum cum a fost salvat de la moarte Arghezi. Tot de un argeşean. Arghezi, care în ultima parte a vieţii a colaborat la Revista „Argeş”, cu condiţia să lucreze aici şi fiul său, Baruţu. Baruţu care, prin 1968-1969, nu mi-a fost doar coleg la revistă, ci şi cel care m-a susţinut să-mi fie mărit salariul pe motiv „că-i sunt simpatic”. Na, c-am dat şi eu în păcatul depănării amintirilor.

Aşadar, aflat pe patul de moarte, poetul stanţelor fără cusur nu ştie ce să mai facă. Pe la căpătâiul patului său de bolnav fără leac se perindă toată „facultatea” cu cei mai faimoşi medici de la Institutul „Cantacuzino”, chemaţi de prietenii speriaţi de suferinţa maître-ului – că tot nu-i plăcea apelativul ăsta! – de la Mărţişor. Aflând de marele necaz, căruia nu i se găseşte leac, regizorul Soare îi trimite vorbă poetului să-l cheme musai pe Grigoriu-Argeş, medic thaumaturg ce-şi câştigase faima de vindecător al sciaticei rebele, dar şi de… „excroc”. La înfăţişare era ca un ţărănoi „mătăhălos şi fantasc, cu pălărie, haine şi cingătoare ca nimeni”, de care coana Paraschiva tare s-a „spăriat” când l-a văzut în prag. Nici autorul „Testamentului” nu s-a speriat mai puţin, dar, neavând altă soluţie, a acceptat să fie tratat de doctorul care-n coada numelui său adăugase şi Argeş, fiindcă aici era medic. Şi unde n-a mai rămas mult, a descins în capitala ţării „înconjurat de legendă şi pus pe făcut bani”.

Da, scrie Constantin Beldie, mirat şi el, thaumaturgul a reuşit să-l vindece pe Arghezi, care şi-a dat duhul mult mai târziu, la 18 mai 1967. Cum a reuşit nimeni nu poate spune, întrucât vraciul din Curtea de Argeş ar fi luat reţeta cu el pe lumea ailaltă. Reţetă păstrată într-un seif din Londra şi care se baza pe binecunoscutul venin de albine. Venin la care mai apelează şi azi apicultorii din zonă, când îi încearcă reumatismele. Oricum, dacă aşa au stat lucrurile, „ţăranul” medic a ştiut să facă bani suficienţi pe seama suferinţei bolnavilor. Bani cu care şi-a ridicat un rând de case la Bucureşti şi o vilă la Balcic. Unde l-a şi cunoscut Beldie.

Adunase aici „orori de picturi, vase turceşti, covoare, nepoţi şi nepoate care-i pândeau moştenirea”. Întrebat de o nepoată, la sfârşitul unui miting de aviaţie la Balcic, ce i-a plăcut mai mult, ar fi răspuns, cu hazul lui ţărănesc, în gura mare, ca să fie auzit şi de memorialist:

– Ca să-ţi spun drept, ce mi-a plăcut ăl mai mult a fost c… lui madam Beldie!

Impoliteţe care, se pare, l-ar fi flatat pe Beldie, fiind şi el la viaţa lui un fel de crai. Dar al publicisticii, căci altminteri cu adevărat crai a fost un bunic al lui, înalt şi frumos fără pereche. „Beldie” i-ar fi zis ţărăncile din Stroeşti, unde se refugiase din Olt, fiindcă era înalt şi slab ca o beldie, adică o nuia ceva mai lungă folosită la îndemnul vitelor. La rândul lui, strănepotul Constantin, deşi şchiop precum Byron, ar fi stârnit multe pasiuni printre feminine. Dacă este să-l credem pe Mircea Vulcănescu, de dragul lui s-a sinucis Corina Irineu, o colegă de redacţie de la „Ideea Europeană”. Şi, cică, n-ar fi fost singura! Dar care, în memorii, n-a fost văzută de aproape. Ba, n-a fost văzută deloc!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio