Nu cu foarte mulţi ani în urmă, la un hotel din Poiana Braşov s-a desfăşurat un congres anual al dermatologilor români la care au fost invitaţi şi confraţi din multe ţări europene. La dineul din seara precedentă terminării lucrărilor a fost o atmosferă formidabilă: câteva sute de oameni distinşi, relaxaţi şi joviali, îmbrăţişări, depănări de amintiri din anii de studenţie şi de secundariat, meniu şi băuturi la discreţie, muzică, dans, schimb de numere de telefon şi cărţi de vizită.
La vremea cafelelor, de masa la care eram alături de alţi 4-5 prieteni s-a apropiat un drag profesor universitar, şeful unei mari clinici din Bucureşti. Ne-a sărutat pe toţi, a remarcat că am început să încărunţim, apoi, la rugămintea noastră, a luat loc alături de noi.
Îl ştiam cu toţii că nu bea niciodată altceva decât un pahar cu whisky adevărat. Uşor euforic, minute în şir ne-a vorbit despre România de ieri şi de azi, cu bune şi rele, dar şi despre viaţa personală. La final ne-a făcut o destăinuire: nemulţumit de atmosfera din propria familie, a luat hotărârea ca atunci când nu va mai putea să meargă la clinică să se retragă la un azil de bătrâni.
„Dar măi, băieţi, nu din astea amărâte ca pe la noi, ci la unul formidabil al comunităţii evreieşti din Bucureşti. Nu ştiu dacă voi reuşi. Am şi eu multe relaţii din toate sferele, dar până acum nici măcar o promisiune de complezenţă”. N-a reuşit să fie primit în acel azil unde se spune că sunt condiţii excepţionale. În anii următori a făcut un infarct miocardic şi a murit în patul de acasă.
… Am intrat de câteva ori în aziluri de bătrâni rugat de aparţinători să consult ca dermatolog nişte nefericiţi internaţi aici în aşteptarea veşniciei. Nu-mi erau rude sau prieteni, dar m-a cuprins o tristeţe mai mare decât atunci când intru într-un cimitir. Oricât ai fi de călit ca medic ce a văzut multe, te impresionează bătrânii ce zac în paturi, cu minţile rătăcite şi persistentul miros de urină din saloane şi de pe holuri.
Recent am văzut că se poate şi altfel. Nu în Bucureşti, ci în judeţul nostru. Azilul, nou consturit, este ca un mic şi elegant hotel, cu camere de un pat sau două. Totul arată impecabil, aerul este proaspăt şi miroase a levănţică. N-am mai pomenit niciodată ca într-un azil de bătrâni să stea o familie. Doi octogenari întregi la cap, intelectuali rasaţi cu care m-am întreţinut la un taifas prelungit.
Nu i-am întrebat de ce au ales această soluţie la bătrâneţe.
3 Comentarii
Anonim
Există un azil numai pentru dr. pensionari în juețul Argeş ?
Ziarul Argesul
Pentru Anonim 1.> Nu ati inteles bine ce a spus dl. doctor in articol. Dansul a spus ca, de regula, imaginea pe care a avut-o pana cum despre azilurile de batrani a fost aceea sordida, pentru ca asta a vazut de-a lungul timpului in azilurile in care a vizitat bolnavii. Dar, cu mirare, spune ca a descoperit de curand ca exista si aziluri unde se poate trai decent… fara miros de urina, ci de levantica. Nu ca ar fi un azil special pentru doctori pensionari, cum ati inteles dv. Oricine poate alege sa locuiasca la azil, daca doreste, si daca are putere financiara sa plateasca taxele.
Anonim
Domnule ziar ARGEŞUL, care…, ce scrieți dumneavostră mai sus, pe noi ne duce cu gândul la „speculațiile” şi „manipulările”(ordinare!) unor televiziuni de ştiri pt aplicarea (unii zic „neaplicarea”) unei măsuri de demitere a lui Aug. Lazăr , conform Evaluării şi Propunerii ministrului T. Toader şi care devine obligatorie pt. Iohannis (cf. CC !), iar acesta, acum, „dă din colț în colț” , ca să vadă lumea că „se agită” pt. „pretinii utili” !…
În ceea ce priveşte „sugestia” despre anumite „aziluri curate şi îngrijite, dar costisitoare” pe care o faceți cititorilor „incomozi”, eu v-aş „sugestiona” că n-ar trebui să vă temeți atâta de condiția de azilant , mai ales dacă scrieți in continuare …”la ziar” ! Eu o să vă vizitez .