Odinioară, e foarte mult de atunci, locuiam într-o casă aflată la cap de sat. Din colţul acela de sat, zăream în depărtare cătunul rudarilor, pierzându-se în pădure. Cunoşteam şi câţiva rudari, pentru că veneau în sat după cele necesare traiului. Nu cerşeau niciodată şi munceau pentru cele ce primeau de la „români”. Mi-aduc aminte foarte vag de fostele case ale rudarilor. Case formate din una sau două încăperi, cu o mică sală în faţă. Mai tot timpul văruite şi înconjurate cu un gard din nuiele îndoite pe trei sârme groase. Curtea nu avea poartă, dar era marcată de un cauciuc tăiat în formă de pâlnie, în care era tot timpul o apă verzuie pentru scăldatul păsărilor şi purceilor. Acum, dacă îţi arunci privirea peste râul Argeşel, îţi apare în faţă un sat adevărat sub o geană de pădure. E satul rudarilor fărâmat din cătunul de altădată. O localitate compusă din nişte vile, una mai arătoasă ca alta, cu stiluri juxtapuse, dându-ţi impresia unui decor de teatru. Plimbându-mă pe acolo, aveam sentimentul că traversez depozitul unui teatru liric, destinat operetei, genul uşor şi virtuos. În ritmul paşilor, metru cu metru, descoperi nişte curţi pavate cu marmură scumpă, pe care se sprijină o dantelă grosolană. Te mai uimesc farmecele deplasate ale unor vile în stil vest-european, având în partea din faţă încrengături de arabescuri. Urmează nişte clădiri imense, încărcate de cariatide cu forme opulente, avându-şi curţile betonate atât de gros, parcă din dorinţa proprietarilor de a nu o lua la vale. Apoi, gardurile, cu volute zvelte, şi deosebit de mari.

Prin urmare, acest sat nou îşi expune opulent o acumulare sincretică de stiluri dizarmonice, fiecare casă având în faţă câte doi lei veneţieni care străjuiesc intrarea monumentală, aşezaţi acolo ca pentru a aminti forţa financiară a proprietarilor. Vorbesc despre nişte tineri, care au avut şansa să meargă în străinătate şi să aducă bani de acolo. Or, eu îmi aduc aminte de rudarii de altădată, probabil părinţii acestor noi proprietari, care erau oameni liniştiţi şi harnici. Şi deosebit de modeşti, în comparaţie cu progeniturile lor, care aleargă fără nicio oprelişte pe singurul drum neasfaltat cu bolizii lor aduşi de prin Germania. În urma lor se ridică adevărate perdele de praf, de nu se mai vede om cu om. Aflându-mă, aşadar, în satul respectiv, am recunoscut un rudar bătrân, care a trecut pe lângă mine în căruţa sa nouă, trasă de un cal de rasă. Avea barba albă, îngrijită, iar în spatele său se afla o femeie în vârstă, cufundată în tăcere. Pe amândoi îi cunoşteam din copilărie, când veneau la mama cu câteva coşuri din nuiele, în schimbul unui kilogram sau două de brânză ori lapte. Erau oameni gospodari şi cinstiţi, practicând un negoţ corect şi pe cuvânt de onoare.

Pe bătrân l-am revăzut zilele trecute pe una din străzile oraşului Mioveni. Stătea pe stradă şi… cerşea. Rudarul copilăriei mele e cu totul altul faţă de cel văzut în satul său. Avea barba neîngrijită şi era îmbrăcat numai în zdrenţe. Mima o sărăcie lucie. Un adevărat actor. Întâlnirea a fost cu totul neaşteptată pentru mine. Bătrânul mi-a cerut să am milă de el şi să-i dau un leu. Nu cred că m-a recunoscut. Eu, milos, i-am întins zece lei. Omul a început să-mi cânte un psalm. Totul devenea profund ireal.

Cântarea lui nu a durat decât câteva clipe. Apoi a întins mâna spre alt trecător. Privindu-l, mă gândeam că noi nu ne schimbăm, ci situaţiile se schimbă. Rudarul meu e acelaşi, numai comportamentul lui e diferit. Precum un cameleon, care-şi schimbă culoarea ori de câte ori o cere situaţia, dar rămâne mereu acelaşi. La fel şi noi. Drept care, nimic în legătură cu omul nu are cum să rămână acelaşi dat pentru totdeauna; e o iluzie a noastră, celor trecători prin viaţă, că el rămâne neschimbat, că este egal cu sine însuşi. Schimbarea e generală: generaţiile se schimbă, aşezările se schimbă, aspectul locurilor se schimbă. Totul se schimbă. Omul însuşi se schimbă. Chiar în timpul din urmă a avut loc metamorfoza unor chipuri cunoscute de noi toţi. Erau atât de serviabili, de exemplu, în faţa lui Liviu Dragnea, încât nici prin cap nu-ţi trecea că va veni o zi când se vor declara împotriva fostului lor şef. Scriu despre nişte oameni fără coloană vertebrală. Ei seamănă cu rudarul copilăriei mele. Nu e nicio diferenţă.

După câteva ore, aşadar, am trecut din nou pe lângă rudarul meu, aflat, de data aceasta, în faţa unei bănci. Ştia el ce ştia. Îşi întindea din nou mâna, fără să mă recunoască. Văzând că nu se alege cu niciun ban de la mine, bătrânul s-a uitat spre un nou trecător. Cerşetorul nu se uita la chipul celui care trecea pe lângă el, ci în direcţia lui. El era un actor, care e unul şi acelaşi, indiferent de rolurile jucate, în timp ce trecătorii sunt mulţi şi văzuţi de el aşa cum îşi vede propria umbră. Cuvintele lui continuau să străbată inocent şi neîntrerupt, într-un cântec jalnic, mulţimea străzii. Stătea în genunchi şi îl binecuvânta pe cel care dădea ceva din milă. „Aveţi milă!”, se auzea glasul stins al cerşetorului. Şi astfel strada devine o serie nesfârşită de istorii nescrise şi induse de un detaliu, gest sau tablou. Iată o astfel de istorie nescrisă!

Distribuie pe Facebook