Despre regii şi reginele României nu ni se spuneau prea multe la şcoală. În „epoca de aur” trebuia să ştim că ei, suveranii noştri, au făcut doar rău acestei ţări şi că, atunci când au plecat, au luat cu ei averi uriaşe. Vagoane de tren pline cu averi. Au venit, însă, evenimentele din decembrie 1989, iar unul dintre drepturile pe care le-am câştigat atunci a fost libertatea de a afla adevărul. De a cunoaşte istoria, mult diferită faţă de cea scrisă de comunişti.

Surse temeinice în acest sens mi-au fost cărţile şi revistele de specialitate. Dar şi discuţiile cu oameni mai în vârstă, trăitori pe aceste meleaguri, destupaţi la minte. De la unul dintre ei, învăţătorul Dan Ungureanu din Călineşti, mare pasionat de istorie, mi-au rămas câteva cuvinte memorabile. El mi-a spus aşa: „Dacă nu erau Brătienii şi monarhia, unii vorbeau acum ruseşte, alţii – în limba turcă, ardelenii vorbeau ungureşte sau nemţeşte…”. Nu ştiu câţi politicieni de azi conştientizează acest lucru. Am trăit însă vremurile când unii dintre aceştia, da, chiar dintre ei, i-au refuzat regelui Mihai dreptul de a intra în ţara lui. De ce? Fiindcă, pentru ei şi pentru interesele lor, regele – monarhia, în general – era un mare pericol.

Minciuna a trăit, iată, şi după decembrie 1989: în primii ani ai democraţiei, regele trebuia oprit la graniţe cu orice preţ. Se spune că scopul scuză mijloacele. Aiurea! „După felul în care îţi alegi mijloacele – era de părere Majestatea Sa, regele Mihai I – îţi dai seama cât de curat e scopul. Mijloacele sunt esenţa vieţii politice într-o democraţie. Dacă ai «omorât» ca să obţii un lucru înălţător, lucrul acela îşi pierde orice valoare după ce ai ucis. Pentru o idee, omul se jertfeşte pe sine însuşi, nu-l jertfeşte pe altul; când îl jertfeşte pe altul pentru ideea lui sau pentru interesele lui, coboară la un fel de înţelegere primitivă, devine primejdie pentru semenii lui.” (Mircea Ciobanu – „Nimic fără Dumnezeu” – Noi convorbiri cu Mihai I al României – Versoix).

Câţi dintre politicienii din ultimii 29 de ani s-au jertfit pentru o idee, nu i-au jertfit pe alţii? Câţi dintre ei, de pildă, au pus mai presus autostrada Piteşti-Sibiu decât interesele personale sau de grup? Pe câţi aşa-zişi cârmuitori îi mai doare azi de Educaţie şi de Sănătate, doi piloni de bază ai oricărei naţiuni civilizate? Răspunsurile nu pot fi optimiste. Drept urmare, am ajuns azi să ne întrebăm: nu cumva anumiţi oameni politici au devenit „primejdii pentru semenii lor”.

Revenim la regele Mihai. În primăvara lui 1992, în cele trei zile de Paşte când, în sfârşit, i s-a dat voie să intre în ţară, Majestatea Sa a venit, alături de prinţul Nicolae (un puşti pe-atunci), la mormintele strămoşilor de la Curtea de Argeş. Oamenii s-au adunat puhoi să-l vadă, iar forţele de ordine au format pe traseu un şir dublu de protecţie. La sfârşitul săptămânii viitoare, când suveranul va fi condus pe ultimul drum, Cetatea Basarabilor va deveni din nou neîncăpătoare.

De fapt, o întreagă lume va fi în aceste zile cu ochii pe noi. Iar asta nu mai e minciună.

Distribuie pe Facebook

Gabriel Lixandru

See Full Bio