În ultimele zile se vorbeşte mult în spaţiul public despre faptele din trecut ale procurorului general Augustin Lazăr. Fapte care nu-i fac cinste, dar care mi-au amintit de propria poveste legată de comunişti. Este vorba de o istorioară ca un fapt divers, dar totuşi din ea se poate desprinde atmosfera în care am fost nevoiţi să trăim în urmă cu treizeci şi ceva de ani (mai ales tinerii). Îmi aduc aminte că într-o zi frumoasă de aprilie, am fost introdus de secretară în biroul unui mare şef comunist. Cufundat într-un fotoliu uzat, în toropeala unei călduri venite de la o sobă de teracotă în care duduia focul, în ciuda arşiţei de afară, am înţeles dintr-odată desfăşurarea luptei. Şeful comunist mi-a spus că are informaţii că am relaţii sociale cu străinii. În oraşul Câmpulung, în anii aceia, se aflau studenţi libieni, care făceau un stagiu de pregătire la ARO. Comunistul avea dreptate într-o oarecare măsură, pentru că de la aceşti studenţi străini îmi procuram ţigări şi cafea. Apoi, acest şef a scos din sertarul biroului o hârtie scrisă pe ambele feţe. Era un denunţ, pe care eu trebuia doar să-l semnez. Şi, cu satisfacţie, oficialul partidului a mai scos o hârtie, care avea un scris mărunt, dar suficient de clar şi concis, anunţându-mă că sunt tatăl unui copil nenăscut. Buimăcit şi lovit în plin de o asemenea veste – aveam cu puţin peste douăzeci de ani – am văzut cum cauzalitatea era desfiinţată, iar efectul cobora în adâncul meu în aşa fel încât nu mai puteam fi ce fusesem cu o clipă în urmă. Eram cu adevărat stupefiat. Dezorientat, stăteam în faţa omului de la partid conştient că nu puteam să-l fac să creadă că nu e adevărat ce scria pe acea hârtie, semnată de o femeie pe care într-adevăr o cunoşteam.
O ştiam, dar numai în acele momente am înţeles că avea o extraordinară precizie de instinct şi intuiţie. Mi-am dat seama că femeia aceea a ştiut de la bun început pe cine să pună ochii pentru a se salva de situaţia în care se găsea; a ştiut că sunt predispus concesiilor, cedărilor… Că povestea ei era adevărată sau nu prea puţin mai conta. Stăteam în faţa oficialului şi-mi venea să plâng. În acelaşi timp, bănuiam că dacă plângeam, aş fi fost pierdut, mi-aş fi pierdut respectul de sine. Întrebarea era dacă puteam să înţeleg obiectiv ceea ce se întâmpla cu mine. Nu! În momentul acela, nu înţelegeam nimic! Totul se petrecea ca la carte: fuseseră respectate toate regulile unei bune informări. S-a plecat de la cauze, ca să se ajungă la efecte. Iar efectele nu erau ameninţări, ci probleme de conştiinţă morală. Trebuia să suport efectele actelor mele comportamentale, să dau dovadă de responsabilitate. Era inutil să încerc să mă eschivez. Era ca în copilărie când mama îmi spunea că pădurea nu e fiinţă, ci doar o mulţime de copaci, ori eu o vedeam ca pe o fiinţă. Degeaba mă apropiam ziua de vreun fag sau stejar şi rupeam aşchii din scoarţa lui, pentru că noaptea pădurea îmi apărea în faţă tot ca o fiinţă înspăimântătoare.
Comunistul era un bărbat de vârstă mijlocie, înalt, cu faţa plăcută, spiritual şi cultivat. Mă aşteptam la o serie de provocări din partea lui, la un întreg repertoriu de ameninţări, pe care bănuiam că-l posedă, de aceea voinţa de a mă apăra a fost paralizată.
Paradoxal, felul lui de a se purta sugera că deţine un secret care, indiferent de răspunsul meu, avea să ducă la acelaşi final, cel hotărât de el sau de şefii lui. Faptul că nu puteam fi eu tatăl copilului, motivaţia că nu eram pregătit să-mi întemeiez o familie mi se păreau pretexte prea vagi şi nejustificate pentru a le invoca drept motive ale refuzului meu. După alte câteva momente, şeful comunist a revenit la studenţii libieni. Voia să facă din mine un informator, cunoscând faptul că aveam o mare trecere printre tinerii din oraş. Bineînţeles că am refuzat, însă oficialul partidului mă ameninţa cu denunţul femeii. Trebuia să aleg între a-mi denunţa prietenii şi a fi tatăl unui copil considerat din flori. Aceasta era una dintre metodele comuniştilor, de a te pune în situaţii paradoxale, în sensul că orice ai alege, te puteai căi. Refuzând ambele situaţii, am fost judecat de organizaţia de bază a partidului, fără însă ca eu să fiu membru de partid, ci doar utecist – fapta fiind prea gravă. Apoi am fost discutat de către tineretul comunist, judecat într-un fel de consiliul de onoare, ca, în final, să fiu condamnat la muncă în folosul comunităţii şi să fiu dus la un fel de arest de garnizoană. Am fost pus, aşadar, să muncesc la o fermă pomicolă la care şef era inginera Bascacov, o femeie de toată isprava. La fermă l-am cunoscut şi pe administrator, cu care jucam table aproape toată ziua, iar cu Irina, fiica doamnei Bascacov, mă plimbam cu trăsura pe muscelele ce împrejmuiesc oraşul. Pe Irina am reîntâlnit-o recent şi am băut împreună o cafea, discutând de vremurile de atunci. Acum este o femeie în toată firea, având o familie reuşită şi doi copii care sunt la vârsta noastră de pe vremea când ne-am cunoscut. Comunistul care m-a anchetat trăieşte şi are pensie specială. De la el am aflat că a devenit religios. Văzând că am făcut ochii mari, mi-a zis: „Ce vrei, domnule Savu, nu suntem programaţi de la naştere cum să ne trăim viaţa. Omul se poate schimba, aşa cum m-am schimbat şi eu. Aşa e viaţa”.
20 Comentarii
Anonim
Intr-adevar, tinerețe interesanta. Ar fi bine sa aflam cu s-a terminat pana la urma.
Boni
Oancea părea de treabă. A fost ales în două mandate, unul înainte, unul după.
Anonim
Se pare că Șeful comunist din articol nu era Oancea, ci un adevărat securist (cu grade) sub acoperire.
Anonim
Ce e interesant e faptul ca securistul-comunist, după 90, a devenit lichidator. Și-a lichidat întreprinderea care și-a aparat-o înainte de 90. Viață bate filmul.
Anonim
Nici nu este greu de bănuit cine era securistul care șantaja cetățenii de rând, întucât securiștii care au devenit lichidatori în Argeș îi poți număra pe degete.
Și nu întâmplător aceștia (securiștii) au devenit lichidatori, prieteni buni cu judecătorii de la Tribunalul Comercial.
De altfel, industria românească a fost planificată de a fi distrusă de către SECURITATE cu mult timp înainte de lovitura de stat din 89.
Principala greșeală , care i-a fost fatală Statului Român a fost faptul că Ceaușescu a creat o instituție prea independentă numită Securitate.
Anonim
Întâmplările trăite de dumneavoastră în urmă cu peste 30 de ani , sunt valabile și în ziua de azi, dacă nu cumva ne confruntăm chiar cu ceva mult mai rău.
În timp ce numărul de cetățeni români a scăzut, numărul de angajați ai serviciilor de informații din România a crescut de peste 4 ori față de numărul de angajați ai sertciciilor dinainte de 89. Nu cred că mai este necesar să mai specific că tehnica de ascultare s.a de acum 30 ani era rudimentară față de ceea cu care ne confruntăm în prezent.
La acest moment serviciile cunosc cu precizie, data ora, minut, secunda calitatea și cantitatea dată de vântul (conform dex. pârț) unui cetățean de rând, darăminte să facă și altceva.
Anonim
Comunistul securist care a dat dovadă de fapte de „vitejie” atât înainte de 89 cât și după nu este altul decât MOTRUN PETRE care are pe conștiință multe vieți distruse .
După 89 , activitatea acestuia a constat în intervenții pe lângă judecători pentru a se pronunța într-un anumit sens.
În timp ce cei pe care i-a nenorocit (inclusiv copiii acestora) nu au ce pune pe masă, criminalul- borfaș devenit între timp om religios este beneficiarul unei pensii speciale consistente + avantajele oferite de calitatea de lichidator s.a.
Boni
,,…oficialul partidului…comunistul era un bărbat de vârstă mijlocie…”, parcă nu prea se potrivește.
Anonim
Vi s-a părut că în anii 87-89 securistul Motrun nu ar fi fost de vârstă mijlocie?
În mod sigur vă înșelați, Motrun Petre în acei ani era de vârstă mijlocie de aproximativ 35 ani și deținea o putere neimaginabilă.
Anonim
Toți uniti in jurul partidului, ca si azi
Diogene
Comunistul religios…ha ha ha.. buna gluma. Cateodata viata are legile ei care scapa inteligentei individului. Si uneori viata are umor…sau ironie
Anonim
Interesanta poveste! Sunt sigura ca daca ar citi un tanar din ziua de azi, nu ar intelege nimic. Astazi e mult mai simplu, cu bani rezolvi totul. Dar tineretea noastra a fost viciata de astfel de intamplari. Sunt sigura ca si dl Savu a gresit cumva, asa e la tinerete, dar sa te casatoresti cu cineva ca asa iti cere partidul, mi se pare prea mult. Asta explica rata deosebit de mare a divorturilor imediat de dupa 89. As fi curioasa sa vad ce s-a intamplat pana la urma. Va asteptam cu alte relatari, pentru ca povestea dvs este a noastra a tuturor, a celor care erau tineri in anii 80.
Anonim
Ar fi bine de continuat. Fiecare din cei care ( mai ) citim editorialele , fie ca suntem femei sau barbati , avem cate o poveste de spus . Totusi apare circumspectia fata de cele povestite mai sus , deoarece in timpurile acelea aia de la partid erau mana in mana cu aia de la securitate . Mai vorbim ….
Anonim
Până una lata tartorul principal este individul de la securitate, ajuns între timp mare om religios, om de afaceri și lichidator de întreprinderi comuniste.
Anonim
erată: „una alta” în loc de „una lata”
Anonim
Ce sa o mai dam cotita , individul care corespunde descrierii este motrun . In anii 85 nu avea mai mult de 35 de ani .
Anonim
Musai trebuie să-i cerem cartea de identitate și certificatul de naștere (ale lui Motrun).
Până una lata acest individ multe vieți a distrus (inclusiv crime) atât înainte de ’89 cât și după ’89.
Ar fi interesant de făcut un studiu și aflat câte piese (cutii de viteză, s.a) a comercializat securistul Motrun înainte de ’89.
Borfașul dinainte de ’89 și-a păstrat calitățile și după ’89. Nu este cazul ca cineva să-i ia apărarea.
Anonim
Se vede ca dta ai ceva personal cu acest domn. Printre securiști au fost si patrioți, daca nu ar fi fost, acum ai fi trăit tot in co.unism.
Anonim
Sigur aveți dreptate.
Acum românii de rând trăiesc mai rău decât în comunismul de dinainte de 89 și asta doar mulțumită loviturii de stat din 89 dată de securiștii- comuniști.
marin
Așa e viața! nota 10 pentru articol!