Mult timp după ce mi-am părăsit satul copilăriei, după ce mi-am deschis în viaţă drumul pe care-l urmez şi astăzi, trecutul satului meu mi-a inundat subconştientul, mi-a tulburat somnul, mi-a populat mai ales visele în care mă revedeam copil, în anii de şcoală, torturat de grija unei teme nefăcute, dar cu poeziile lui Blaga în cap! De nimic nu am fost atras aşa de mult cum am fost atras de poeziile poetului de la Lancrăm. Celelalte teme şcolare trebuiau rezolvate numai dacă dădeam dovadă că sunt „silitor”, cuvânt care poartă în rădăcina sa elemente comune cu „silă”. Iar astăzi a scrie despre Blaga e aproape zadarnic. Opera lui vorbeşte de la sine. El trăieşte mai departe ca stare sufletească, transformat şi însuşit în însăşi fiinţa poporului nostru. Iată de ce a scrie despre Blaga înseamnă a scrie despre noi. Iar a scrie despre noi este aproape o datorie. Dar o datorie exprimată cu modestie, pentru că dacă nu este modestie, e mândrie care dispreţuieşte.
Am citit multe scrieri din care reiese dispreţul faţă de poporul român. Scrieri despre „ruşinea de a fi român” sau, mai recente, care susţin că „România nu mai poate fi resetată, invocându-se tot felul de catastrofe”. Iată de ce e nevoie să studiem şi să scriem despre operele celor consacraţi! Numai ei sunt mândri şi modeşti în acelaşi timp când scriu despre poporul nostru. Şi, printre ei, Lucian Blaga ocupă un loc nemuritor. Filosoful de la Lancrăm te ajută să vezi în mod obiectiv poporul din care te tragi.
Prin urmare, citindu-i pe cei consacraţi, precum Eminescu, Eliade, Blaga, Noica, îţi dai seama că poporul nostru nu a avut timp să se gândească la legile gravitaţiei universale, să descopere stele şi luceferi, să caute a patra dimensiune, să-şi bată mintea cu quadratura cercului etc. Istoria nu i-a dat răgaz. Această istorie l-a robit pe român. L-a robit prin intermediul pământului, pentru că libertatea românului decurge direct din proprietatea pământului său. Şi, în acelaşi timp, istoria poporului nostru este şi sursa robiei sale cereşti prin credinţa sa. Alte popoare strălucesc prin artă, cultură, civilizaţie, ştiinţă, însă poporul nostru străluceşte prin credinţă. O credinţă care realizează o sinteză între cele două robii: pământească şi cerească. La români, ca la nimeni alţii, nu poţi trage linia de despărţire între sentimentul dat de pământ şi cel dat de cer. Albastrul cerului se revarsă cu o dispoziţie aparte în sufletul românului; un sentiment deosebit, o sensibilitate pe care nu ştiu cum s-o definesc. Şi, dacă dorim să dăm un nume acestei stări, avem pentru aceasta un singur cuvânt: miraculosul.
Aflat într-o astfel de stare, sufletul românului se simte plin de evlavie faţă de nemărginirea cerului; se dăruieşte cu smerenie, astfel încât se nasc în sufletul său raporturi magice între cele văzute şi cele nevăzute. Impresia pe care ne-o provoacă bolta albastră devine devoţiune evlavioasă, simţire religioasă. Este exact ce simt bătrânii satelor noastre înainte de moarte, atunci când ies vara în curte şi privesc necontenit albastrul cerului. În copilărie am văzut nenumăraţi astfel de bătrâni.
Albastrul acesta ne întoarce la copilărie şi ne redă viaţa pe care o credeam demult trecută. Este un albastru al cerului ce răspunde unei voinţe de re-vrăjire a lumii, a unei lumi date din nou în totalitatea sa, în coerenţa sa, departe de decepţiile şi frustrările pe care privirea obiectivă a raţionalistului o opune mereu.
Iar dacă istoria este, după Marx, cea a luptelor de clasă în sânul unuia şi aceluiaşi popor, iar pentru alţii este lupta între naţiuni, istoria poporului român este lupta lui pentru credinţă, pentru pământul şi cerul său. Ştefan cel Mare a fost numit cavaler al creştinătăţii, de către un papă uimit de sensul luptelor domnitorului român. Or, cum poţi să trăieşti alături de cei care afirmă ateismul poporului nostru, în timp ce istoria noastră nu este decât istoria religiozităţii sale? Pentru manifestarea cărui simţ românul a prins în pământ acele umile şi misterioase troiţe întâlnite de drumeţ în calea sa? La aceste întrebări şi la multe altele ne răspunde Lucian Blaga în cartea sa intitulată „Luntrea lui Caron”. Sigur, Blaga a avut ghinionul să fie prins de evenimentele istorice de după 1947, când singura gândire acceptată de către comunişti a fost marxism-leninismul. Or, Lucian Blaga nu a fost de acord să-şi renege ce a scris şi să devină materialist şi leninist; el a fost dat afară de la universitate, iar scrierile lui – interzise! Iată de ce e bine ca noi, urmaşii lui Blaga, să cunoaştem valoarea operei sale filosofice şi să nu mai afirmăm că „România nu mai poate fi resetată”.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio