În ciuda atâtor legi ale educaţiei câte au fost, continuăm şi astăzi o stare de lucruri în învăţământ în care elevii îşi dibuie calea. Niciun drum bătut nu e încă al generaţiei actuale de învăţăcei. Îl poate găsi copilul meu, îl poate găsi copilul tău, îl pot găsi amândoi, ori îl va găsi un altul, însă niciodată toţi împreună. Cum nu mai e vorba de speranţă, nu ne mai mulţumeşte nicio lege. Şcoala începe să vadă în educaţie uitarea de sine a elevului, fără să-i mai aducă aminte acestuia de propriul său eu, să-i dezvolte conştiinţa de sine. De aceea, marea victimă a degringoladei din învăţământul nostru este elevul, pentru că el a fost înglobat forţat acestei stări de lucruri, neantizat, iar personalitatea lui se topeşte în marea dramă socială, în care rămâne un biet şi neînsemnat obiect de dispută politică. În astfel de condiţii, nu este oare explicabilă înverşunarea cu care generaţia cea mai tânără doreşte să meargă să studieze în străinătate? La această întrebare răspundem tot cu legi, pentru că – nu e aşa? – ele sunt dătătoare de speranţă.

Prin urmare, ce-i desparte pe elevii noştri în afara notelor? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne întoarcem în timp până în momentul în care, să zicem, doi elevi au intrat la liceu. Să presupunem că la vârsta de 14 ani cei doi au fost educaţi de şcoală pentru a deveni nişte oameni cinstiţi şi necorupţi în viaţa publică, arătându-li-se icoana unei societăţi cum ar trebui să fie. Dar într-o societate bântuită de corupţie, aceşti elevi încep a cunoaşte deosebirea dintre ideal şi realitate şi ajung să creadă că cinstea şi corectitudinea în viaţa publică sunt o piedică pentru afirmarea proprie. Ei văd cum cei corupţi se îmbogăţesc şi trăiesc bine, iar cei cinstiţi trăiesc în lipsuri şi se confruntă cu tot felul de probleme pe care le ridică viaţa de zi cu zi. Dar ce-i desparte, totuşi? Păi, tocmai idealul.

Cât priveşte Legea educaţiei, un alt adevăr binecunoscut este faptul că poate niciun alt popor nu a fost atât de exclusiv pasionat de organizarea învăţământului ca poporul român. Să fie vorba aici de un mesaj subliminal al lipsei de educaţie din şcoli? Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că apare astfel o relaţie circulară. Pe de o parte, este nevoie de această organizare pentru a linişti spiritele părinţilor în legătură cu soarta copiilor lor. Pe de altă parte, omul s-ar putea defini: o fiinţă care speră. Şi românul speră destul de mult, aşa cum o dovedeşte în legătură cu Legea educaţiei. Or, această lege s-a vrut a răspunde unor speranţe fireşti ale părinţilor pentru copiii lor, dar ea a sfârşit prin a satisface anumite interese individuale şi a răspunde unor necesităţi de partid. Această lege este, de fapt, un tratat de sociologie, pentru că din ea aflăm că trăim într-un relativism etic, educaţional şi social. Şi astfel, absolvenţii actuali sunt puternic ideologizaţi. Pe un astfel de absolvent îl putem vedea la volanul unei maşini luxoase, îmbrăcat în costume croite la Viena sau Paris, ştie să citească şi să scrie, cunoaşte chiar o limbă străină, are numeroase cunoştinţe de geografie, istorie, de politică, şi multe altele. Acest absolvent este un om civilizat.

E la curent cu toate chestiunile. Probabil că e ateist, materialist, politician. Poate chiar un politician important. Cine se poate îndoi de aceasta? El este un „om foarte bine” faţă de celălalt absolvent, cel care luptă pentru un ideal. Deci, vorbim de două tipuri umane: unul care arată foarte bine şi altul care e de bine. Dacă primul are tot ce-i trebuie, de la maşină luxoasă la vilă şi conturi bancare, cel de-al doilea e un biet om, să zicem, care duce o viaţă patriarhală şi plină de lipsuri, dar în discursurile lui vehiculează tot felul de idei şi credinţe despre o lume mai bună şi mai fericită, situată nu lângă el, ci undeva departe, în timp şi în spaţiu. El cunoaşte tradiţiile poporului din care se trage, îşi cunoaşte limba maternă foarte bine, este preocupat să fie folositor semenilor săi, sufletul lui este plin de speranţă etc.

Prin urmare, idealul face deosebirea dintre absolvenţi. Pentru că o falsă bunăstare materială a distrus în sufletul absolventului actual simţirea de om. Deci, i-a distrus identitatea. El e un automat, un behaviorist, cu stimuli şi reacţii de răspuns. Este chiar un străin faţă de propria-i etnie. Este, de regulă, fără tărie de caracter, dar posedă o mare forţă a veleităţilor. Iată de ce el poate trăi oriunde în lume, îşi cumpără case în afara ţării, nu mai are identitate de român, ci de om civilizat, pentru că – nu e aşa? – „e îmbrăcat ca un domn, dar nu are minte om”, cum zice o vorbă românească.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio