Cu desăvârşire lipsit de acel stil al personalităţii prin care înţelegem o armonioasă sincronizare a gândului cu fapta, politicianul român e în stare ca după cel mai strălucit discurs parlamentar, din care să reiasă înalte preocupări morale, să treacă a doua zi, cu o dezinvoltură deconcentrată, la tranzacţiile cele mai josnice, la aranjamentele cele mai ipocrite şi la combinaţiile politice cele mai absurde petrecute în culise. Desigur, aceasta a fost morala curentă a partidelor de vreo treizeci de ani încoace. Şi în documentele istoriei politice contemporane vom găsi foarte puţine personalităţi la care fapta, actul, gestul, să coincidă cu ideile cuprinse într-un discurs, cu principiile sau protestele violente etalate într-un articol de presă. De aceea, ar părea prezumţioasă ideea de a pretinde toate acestea la vreun politician actual. Şi totuşi, politicienii ar trebui să facă repede ceva ca să se lege de pământul străbun. Nu ştiu ce anume, dar în niciun caz ce fac acum. Mai ales că guvernul instalat recent la Palatul Victoria este unul născut prematur. Fără susţinere populară, acest guvern pare a fi un copil din flori. El este probabil născut din voinţa celui mai oportunist politician român din câţi au fost de vreo treizeci de ani încoace, iar acesta este argeşean. Şi mă refer la vicleanul Daniel Constantin, cu faţă de copil.

Sigur, aproape toată istoria noastră e plină de începuturi strălucite, de întreprinderi generoase, de iniţiative promiţătoare, toate însă curmate brusc de graba unora de a se realiza pe seama noastră. Ei se folosesc de noi ca de o pastă moale, maleabilă, capabilă de a ne da orice formă sub mâna lor măiastră. B.P. Hasdeu era de părere că românii sunt un popor de copii. Şi, bineînţeles, nu este nicio ruşine că suntem copii. Un copil e un copil, nu-i bărbat şi pace. C.R. Motru spunea că în cimitirele noastre sunt mai mulţi copii decât adulţi, chiar dacă aceşti copii au murit la vârsta senectuţii.

Numai masca de pe faţă ne ajută, ne transfigurează, dar, atunci când ne-o dăm jos, devenim din nou copii. Este masca personalităţii noastre. Plini de slugărnicie în faţa străinilor şi indolenţi faţă de cei de acasă, politicienii aceştia ar trebui să facă repede o mărturisire de credinţă, adică să-şi dea jos masca maturităţii închipuite, care-i face să se gândească la ceea ce spun, ca să nu spună ce gândesc cu adevărat.

Prin urmare, politica dâmboviţeană se aseamănă tot mai mult cu o vitrină în care se înşiră zeci de televizoare, fiecare emiţând un alt program, cu alte imagini şi alte personaje, ce pot fi urmărite în acelaşi timp. Uneori, imaginile de pe monitoare se înceţoşează, se suprapun, unele întârziind să dispară, altele lipsite încă de claritate, ca, până la final, să apară noul „om providenţial” pentru unii, surâzător, mulţumit de sine, vorbindu-le oamenilor despre o „Românie normală”. Starea aceasta de lucruri e însă foarte veche, chiar istorică, aş spune. Prea mulţi ne-au privit de sus şi de prea mult timp. Iată de ce e nevoie ca guvernanţii să simtă româneşte şi pământul sub picioare! E nevoie de această simţire din partea lor, pentru a ne reda demnitatea istorică.

Acum se impune o întrebare: ce politică trebuie urmată în asemenea împrejurări? Una de colaborare între preşedinte şi guvern, ar zice cei mai optimişti dintre noi. Dar e posibilă o astfel de politică? Eu spun că nu. Şi argumentez astfel: ajunşi la putere, oamenii noştri politici văd că regulile democraţiei mai mult îi încurcă decât să-i ajute, mai ales cele referitoare la separaţia puterilor în stat. Aşa că, în faţa vieţii reale, în faţa faptelor aşa cum sunt ele, politicienii se deşteaptă din visuri democratice. Şi astfel, ei doresc toată puterea. Drept care, ambiţia unui om politic de a se salva pe sine şi voinţa de a-l distruge pe adversar este ceva obişnuit la noi. În sensul că politica noastră a urmărit totdeauna ca puterea să fie cucerită de un singur partid şi să încapă, în cea mai largă măsură, pe mâinile unui singur om. Şi vin cu altă întrebare: în aceste condiţii, ce-i de făcut? Singura soluţie este regăsirea capacităţii de a ne suporta unii pe alţii în cadrul democraţiei, de a accepta ideea că acel om aflat în opoziţie cu mine poate greşi, că are chiar dreptul de a greşi – că nu numai el, dar şi eu pot greşi – că trebuie să ne demonstrăm tăria morală de a asculta adevărul celuilalt, altul decât al meu. Or, toate acestea ne sunt străine, deci şi democraţia.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio